Parcul Carol. Jurnal de supraviețuire

Autor(i):
Constantin Hostiuc
Localizare:
România

Comentariul autorului:

Spre neuitare: LOCUL

Pentru a surprinde viaţa Parcului (fost regal) Carol, devenit Libertăţii, redevenit Carol, am dezvoltat un calendar de implicare personal.
Peste 20 de ani de zile fusesem „curteanul” acestui mărunt colţ de rai, şi voiam acum să „încununez” acea relaţie cu un an de apropiere „intimă”. Aflasem multe despre el din presa scrisă, de la Radio şi TV. Îl vizitasem, de sute de ori. Citisem, apoi, cam tot ce se putea citi despre el. L-am străbătut la pas de sute de ori, l-am „tăiat” cu bicicleta, am făcut sport in el, am vorbit despre el, l-am prezentat de zeci de ori străinilor aproape mereu cuceriţi de splendoarea vederii imperiale de pe Esplanadă.
Părerile de rău şi tristeţea evoluaseră spre depresie atunci când, vecin fiindu-mi, începeam să văd incalificabilul hal în care această nobilă grădină era sortită paraginii: gardurile Parcului păreau încropeli de fiare, Arenele Romane, marea tribună de altădată a ţării, îşi cârpea ferestrele surpate cu scânduri; trotuarele şi aleile îşi multiplicau, endemic, gropile; copacii erau doborâţi cu cu mânie, parcă; animalele mici părăsiseră locul ce se pustia; câinii defecau pe oriunde apucau; oamenii se sălbăticeau la chip, la port şi la purtare pe zi ce trece.
Atunci, ca şi acum, nimeni nu voia să ştie, nimeni nu voia să audă sau să vadă...

La începutul lui 2018, am provocat, împreună cu doi importanţi profesori ai Universităţii*, o sesiune de comunicări, cu mare amabilitate găzduită de Academia de Ştiinţe Tehnice, „prinsă” de un volum documentar. Dar prea s-a dovedit ruptă de realitate acea trudă intelectuală, scriptic-consemnată: profesionistul vorbea corect prin ea, alcătuindu-i acestei umbre de maiestate un onorabil ferpar avant-la-lettre.
Mi-am amintit, atunci, un cuvânt mai vechi al lui G.M. Cantacuzino despre măreţia filantropică a vocaţiei de arhitect, care-i impune profesionistului de elită să se retragă din „templul” ridicat, pentru a face loc în el vieţii, casei, omului simplu. Mai mult, acest cuvânt părea să fie întrutotul coerent cugetărilor (încă) umaniste ale anilor 2000, cele care adăugau creării şi impactului unei opere nevoia de a-i urmări viaţa viitoare, post-eveniment, de a-i supraveghea începuturile.
Am decis, atunci, să priveghez acest muribund şi zestrea lui, pe care nici oraşul, şi nici oamenii nu par să o merite.
Dar mai ales am urmărit oamenii – căci scopul unei arte, ca să nu fie în van, este să mai ţină trează, în fiinţele care suntem, mintea din inimă, ispitindu-ne cu câte o vedere către cer.

Poate doar de la ei, poate cu dar de sus, unii semeni ai noştri mai pătrund în acest templu al naturii istoriate şi, parcă iertaţi de toată umilinţa pe care Parcul Carol o îndură mereu, mereu, sisific, răzbesc să iasă din el mai senini, mai luminaţi, mai îndreptaţi. Semn că un duh bun încă mai supravieţuieşte, acolo, semn că se mai poate, încă, salva ceva.