Comentariul autorului:
Un dublu efort, o şansă ACUM
În măsura în care ar dori să se mai poată privi în oglindă fără să se mintă, cercetarea ştiinţifică (fie ea şi aplicată umanioarelor) ar trebui să accepte verificarea eticii şi să conţină, oricare ar fi subiectul ei, măcar o frântură de adevăr despre tema propusă spre studiu.
Adevărul despre Sectorul 3 al Capitalei este că ani de zile a fost o zonă precară, stăpânită de mediocritate arhitecturală şi de mizerie, zonă faţă de care, atunci când trebuia să o vizitez, îmi „alcătuiam” întotdeauna trasee alternative ocolitoare, care să mă scutească de locuri infecte şi periculoase, de trotuare şi pasaje supurând de dejecţii, de vederi pricinuitoare de rău, de stres şi alte ispite (estetice sau nu) ale gândului.
Poate nu cu totul miraculos, dar în orice caz într-un fel minunat&„neromânesc”, într-un timp strâns, acest „cel mai mare oraş din ţară după Bucureşti”, cum îl numeşte arhitectul-şef Ştefan Dumitraşcu, s-a schimbat la faţă. Şi foarte curând a început să se vorbească despre această prefacere în bine a civilizaţiei locului – mai întâi în mediul profesional, apoi şi în lumea mare.
Un alt adevăr, însă depreciativ, legat de acelaşi loc, este cel al omni-prezenţei, aici, a unei arte de mâna a doua, elegant spus: cu câteva excepţii, care nu trec de 10 ca număr, „mini-urbea” este populată de o vizualitate plastică mult sub media parcului (căci în jurul Parcului nou-numit Cuza s-a petrecut acea metamorfoză) şi foarte departe de calitatea care ar îmbunătăţi întru prestigiu această „mare curte”. (Un corolar recurent al istoriei confirmând faptul că între civilizarea unei entităţi – fie ea persoană, familie, comunitate – şi înnobilarea ei prin cultură se consumă, de regulă, timpul unei jumătăţi de generaţie).
Sub patronajul lui Mac Popescu şi cu buna colaborare a multor specialişti din mediile academice de arhitectură şi artă, am alcătuit nu doar o excelentă analiză a vizualului de Sector (mulţumim, Vlad Eftenie), ci, practic, am format echipe mixte de arhitecţi şi artişti care au propus inserţii creatoare atente la loc, au oferit „cecuri în alb” câtorva puncte alese ale Sectorului. Căci nu am dorit doar simpla constatare a lucrului bun, ci am ţintit sprijinirea& ridicarea acestui „grund” până la un grad oricât de mic de spiritualizare, care ar permite comparaţii justificate cu orice altă Capitală europeană.
Or, acolo şi peste tot în lume, calitatea vieţii urbane nu ţine doar de igiena locului şi de prezenţa unui mobilier urban decent, ci esenţialmente de spectacolul vizual şi cultural pe care un oraş îl poate oferi lumii prin excelenţa spaţiilor lui publice.
Această „scădere de performanţă” am dorit, prin efortul combinat al tuturor, să o abordăm, să o înţelegem şi, pe cât se va putea, să o remediem. Pentru că, poate, ACUM, şansa cea mai mare a Bucureştiului de a figura, cumva, pe harta culturii şi civilizaţiei Europei este spaţiul public modelat de posibila artă de înaltă ţinută a Sectorului 3.
