Comentariul autorului:
“Niciodată în istoria umanității nu au mai fost muribunzii așa de igienic îndepărtați în spatele scenelor vieții sociale.”(1)
În timp ce majoritatea oamenilor doresc să moară acasă, 60% dispar în mediul clinic al spitalului contemporan. Cu toate acestea, un număr fără precedent de articole recente din jurnalele populare se concentrează asupra fizicalității morții, dezvăluind un interes crescut asupra unei teme anterior considerată tabu. În acest context, proiectul profită de oportunitatea de a propune o arhitectură care să construiască și să înregistreze conceptul morții, un subiect puțin teoretizat care reconciliază tensiunile dintre speranță și frică, sănătate și boală, partaj și izolare. Centrul de îngrijiri paliative ii primește pe cei care au mai puțin de 6 luni de trăit, dar care nu își pot încheia viața cu demnitate acasă. Este un loc în care familiile și cadrele medicale se reunesc pentru a oferi îngrijire bolnavilor terminali. Caracterul intim al locuinței paliative respinge astfel mecanismele clinice ale spitalului contemporan.
În timp ce îngrijirea paliativă există de peste un secol, calitățile spațiale predominante ale tipologiei nu abordează aspecte fundamentale ale experienței morții, în special pierderea treptată a simțurilor organismului. Concentrându-se pe pierderea senzorială și pe sensul colectiv al morții, proiectul coerează intensitatea fizică a morții cu arhitectura situată într-un mediu urban. Situat în București și compus din 32 de camere, centrul funcționează pe mai multe niveluri de experiență centrate pe patul de moarte. O serie de deschideri verticale străpunge secțiunea, conectând spațiile publice comune și patul de moarte. Un sistem de coridoare dilatate conectează familiile asigurând în același timp intimitatea individuală. O strategie de pliere a fațadei leagănă patul de moarte în timp ce își înregistrează prezența în oraș.
Amplificând conștiința senzorială și abordând ritualurile contemporane, proiectul speculativ reconciliază experiența individuală demnă și apartenența colectivă. Prin interacțiunile umane intime, condensate și intensificate pe care le găzduiește, „Moartea la oraș” propune o nouă paradigmă tipologică și de proiectare pentru locul contemporan al morții.
(1)Norbert Elias, “The Loneliness of the Dying” (New York: Continuum International Publishing Group, 1985), p.2-23.
