Comentariul autorului:
Muzeul - Atelier Școala de la Piscu
Un sat de câmpie, desprins din șosea, întins între un șir de bălți și albia Ialomiței, cufundat în toropeala prăfoasă a unei așteptări cu obiect ambiguu. Un peisaj monoton, domol, bine așezat în propria banalitate. La prima vedere nimic nu vine în față, nimic nu se anunță cu tărie, totul e previzibil. Silueta bisericii flancată de brazi, casele vechi cu prispe gracile căzute în uitare, case noi cu siluete voluptoase, vechea școală modernizată, câteva magazine sătești cu terase, mușterii și frigidere în stradă. Până la mijlocul anilor ‘60, timp de mai bine de un secol, aici au ars neîntrerupt zeci, sute de cuptoare de olărit, producând vasele de Pisc. O ceramică utilitară, folosită în casă, în viața de toate zilele, la sărbători, praznice și parastase. Lucruri de folos modelate în lutul piscului, arse în cuptoarele lui, călătoreau apoi în tot cuprinsul țării, până jos la Dunare, intrând în case. Au venit peste toate cooperativizarea, progresul, societatea de consum și cuptoarele din Pisc s-au stins și s-au surpat prin ogrăzi. Muzeul-Atelier Școala de la Piscu este locul în care această istorie este cercetată, povestită, dusă mai departe. Adriana – istoric de artă și Virgil Scripcariu – sculptor sunt cei care instalându-se aici, au dez-văluit locul, i-au aflat povestea și rostindu-i-o i-au scos la iveală, chipul. Au facut în sat casă, atelier, cuptor, școală. S-au contopit cu ființa acestui sat și i-au reconstruit, prin colecția de oale recuperate din gospodării, trupul cel de lut. Ei au voit să faca în mijlocul satului, pe un pământ larg, un loc de învățare și de inspirație pentru cei de aici și de aiurea, o casă a muzelor – MUSEUM. Acestui gând ingenuu i s-a asociat la început strădania entuziastă, angajată a unei echipe de studenți din anul 3 de arhitectură. Așa a apărut, în corporalitatea sa esențială, pragmatică și radical arhetipală muzeul-școală, școala-muzeu. Croit dupa modelul spațiului centrat, înfășurat în straturi diafane, se deschide uniform, egal, prin porticuri înalte către împrejurimi. Invocând din nou o anume puritate, ingenuitate a ideii și năzuinței de a face, clădirea reunește mai degrabă în mod intuitiv modelul începător – arché – și meștesugul – tékhnē –, cunoașterea practică a așezării în operă a materialelor, fiind de fapt ridicat de un nucleu mic de trei oameni, conduși de sculptorul Virgil Scripcariu, cărora li s-au alăturat la răstimpuri meșteri lemnari, voluntari, studenți, arhitecți.
.jpg-d2.jpg)
.jpg-d2.jpg)
.jpg-d2.jpg)
.jpg-d2.jpg)
.jpg-d2.jpg)
.jpg-d2.jpg)
.jpg-d2.jpg)
.jpg-d2.jpg)