Comentariul autorului:
Dacă arhitectura e de luat drept îmbinare a spațiului „gol”, cuantificabil, cu spațiul „plin”, reperabil, atunci o bună parte din ea este știință a proporțiilor și artă a memoriei. Când vedem arhitectură de loisir, când îi dăm roată, când, fortuit, ne-o lămurim, îi ignorăm adesea proporțiile, dar, de multe ori, ne-o pregătim de la primul ochi pentru recontextualizare afectivă. Apoi, dacă avem și un dram de noroc, dă timpul peste noi; câteodată, numim asta tranziție, ca să nu ratăm obsesia punctului-axă de sosire. E clar, „trecem printr-o perioadă…”, deci ar trebui să ne îmbrățișăm detașarea. O facem fiindcă ne suntem – evident! - auto-suficienți, în regularitatea noastră re-configurabilă. Însă, uneori, peste superficialitatea (o revoltă împotriva proporțiilor, de fapt) și alienarea (o consecință a memoriei, în fapt) adaptărilor noastre la ziua de zi cu zi, se mai adaugă ceva. Și pentru că orice de-numire înseamnă reputație, rostim: COVID-19! O șfichiuire care, picătură cu picătură, ne îndeasă asupra de amploare peste golirea noastră spațială, deci și peste înstreinarea - poate chiar și peste singurătatea - metropolitană.
Dus e „dorul” țanțoș de ornament, dar și impulsul disproporționat de a-l domestici! Minimalismul e, acum, coajă de siguranță, ortac de contemplație și iluminare, adevărul de dincolo de panică și de acalmie…Minimalismul e înghețat în timp, fiindcă noi am înghețat timpul – acum, chiar dincolo de fotografie! Respirăm cu șuier în acest spațiu golit, străpuns doar de ruine mursecate ale unor zile cu amplitudini familiare, în alertă de like4share la redescoperirea reperelor autobiografice (in)voluntare: „aici am stat vara trecuta cu Ea”… „acolo am priponit câinele”… „aici era sa mă înec acum trei ani”…
Fragmentarium-ul acesta saturat de lumini fondant-lăptoase recompune elementele de identificare (aici, acolo, acum un an, acum patru luni…) în mod cvasi-simetric, dar disproporționat, pentru că trauma unor memorii fictive ne-a cucerit maladiv plictiseala. Visăm, până la urmă, precum Marcel Proust: „Găsesc foarte înțeleaptă acea credință celtică ce ne spune că sufletele celor pe care i-am pierdut sunt captive în vreo ființă inferioară, într-un animal, o plantă, un lucru neînsuflețit, pierdute cu adevărat pentru noi până în ziua, care pentru mulți nu vine niciodată, când trecem din întâmplare pe lângă copac, când intrăm în stăpânirea obiectului unde sunt închise. Atunci ele tresar, ne cheamă, și, de îndată ce le-am recunoscut, vraja este sfărâmată. Eliberate de noi, au învins moartea și se întorc să trăiască împreună cu noi”. (À la recherche du temps perdu. Du côté de chez Swann. Gallimard, 1919, traducere anonimă)
Totuși, să nu ne amăgim: minimalistul de avarie pitit prin creierul reptilian e supraviețuitorul. El însă nu visează, ci convertește loisirul rătăcit în confort afectiv funcțional. El construiește sincronicitate din proporții simplificate, închistând spațiul construit prin ocnițele amintirilor. El ne va dicta, probabil, condiția sine qua non a actului arhitectural postpandemic.
