Comentariul autorului:
Intervenția urmărește să creeze un cadru în care arhitectura nu domină, ci susține posibilitatea unor relații noi. Pe parcela cu deschidere la Strada Frumoasă, ansamblul continuă ritmul urban printr-o alternanță între construit și neconstruit, lăsând loc pentru întâlnire, traversare și prezență comună. În plan, se observă cum intervenția se lasă sculptată de curțile pe care le întâlnește în calea sa, dorind parcă să le continue în noua construcție propusă; astfel, volumele ce se ridică dinspre stradă ascend către volumul existent în formă de U. La nivel funcțional, spațiile create înconjoară curțile generate, le „îmbracă”, transformând întregul parcurs într-o mișcare continuă în jurul acestora.
Fațada nouă nu se impune, ci delimitează — marchează un prag între spațiul orașului și un interior construit progresiv, prin curți, pasaje și deschideri. Spațiul nu este definit de formă, ci de felul în care invită la folosire, apropiere și colaborare. Fațadele sunt volumetrii simple, care preiau elemente de limbaj ale celor vecine, fără a căuta să se evidențieze, ci mai degrabă să se piardă în frontul străzii, integrându-se în țesutul urban. Noua arhitectură nu replică fondul existent, dar îl recunoaște și își găsește locul în raport cu acesta. Nu caută contrastul, ci o formă de coexistență, fără a-l „parazita”.
Casa de la Calea Victoriei este, fără îndoială, un „monument” al străzii, fiind una dintre cele mai vechi clădiri regăsite de-a lungul acesteia, iar orice intervenție directă asupra ei ar fi încărcat-o nejustificat. Oranjeria care continua parterul casei a fost închisă într-o etapă ulterioară; astfel, am imaginat o posibilă legătură între curtea noastră și curtea Casei Filipescu-Cesianu, într-un joc fluid al curților bucureștene, care se succed și se deschid una către alta.
În cele din urmă, adevărata intervenție de arhitectură se dezvăluie în subsol: un amplu spațiu expozițional, dictat de o diagonală dominantă, perceptibilă imediat ce pătrunzi în curte. La capăt, în colțul opus accesului, se află nodul de circulație — un „turn de observație” format din două plăci verticale din beton aparent, legate de câteva planșee mai retrase, unde oamenii de pe scări te pot vedea pe tine, cel de jos, dar și tu putând să îi vezi pe ei, fiecare fiind, la rândul său, privit - observat. Spațiul de la subsol se descoperă secvențial, prin pereți ce prelungesc diagonala, și prin scara către cel de-al doilea nivel subteran, care nu mai urmează aceeași linie, ci se evazează din colțul atins de scara superioară, deschizându-se către zona principală de expunere.
Acest spațiu expozițional nu se lasă complet acaparat de diagonala dominantă, ci caută să iasă la suprafață cu propria rigoare — urma lăsată de gridul planșeului casetat, invadată de vegetație, marchează încă de la nivelul solului ceea ce se va revela în subteran.
Așadar, intervenția, tratată aproape exclusiv volumetric la suprafață, cu aceste „împingeri” generate de curțile vecine și un limbaj relativ simplu, bazat pe vitraje menite să faciliteze legătura cu exteriorul, își dezvăluie adevărata complexitate abia în subsol. Aici, diagonala dominantă nu doar organizează spațiile noi, ci se insinuează și în cele ale clădirii existente, creând o continuitate structurală și vizuală. Spațiile subterane stabilesc un veritabil „schimb de replici” cu suprafața curții — lumina, golurile și traseele verticale devin elemente de dialog, în care subsolul nu este doar un nivel ascuns, ci o extensie activă a ceea ce se întâmplă deasupra, completând, echilibrând și, în același timp, intensificând experiența ansamblului.
