Comentariul autorului:
În România de după anul 1990, dezvoltarea urbană a fost purtată cu precădere de sectorul privat, iar sectorul public a avut o implicare redusă în majoritatea proiectelor imobiliare mari. Numărul proiectelor de urbanism ,,la parcelă’’ a crescut în paralel cu scăderea implicării administrației centrale sau locale în contextul liberalizării pieței imobiliare și al abandonului modelului anterior de amenajare teritorială, anume sistematizarea din timpul regimului comunist.
Probleme recurente identificate ca fiind corelate cu constatarea lipsei implicării sectorului public în amenajarea țesuturilor urbane cristalizate după 1990 în orașele și comunele suburbane din România sunt ilustrate de capitala București și de teritoriul său periurban, situat în județul Ilfov:
• Neconcordanța dintre dimensionarea spațiului public, respectiv a gradului de înzestrare cu echipamente publice și gradul de ocupare a parcelor private. Suprafețele recent modernizate sunt în general monofuncționale, iar în numeroase cazuri varietatea tipologică a construcțiilor este sacrificată pentru menținerea unor costuri de proiectare și execuție reduse. Corolarul lipsei de varietate programatică și de echipamente publice de proximitate este creșterea dependenței de deplasările motorizate spre alte zone ale metropolei, cu impact asupra peisajului urban și al calității vieții.
• Decalajul dintre viteza urbanizării și cea a echipării teritoriului conduce la dezechilibre locale resimțite de locuitori: suprafețele declarate construibile sunt deseori ocupate incoerent, cu mult înainte de finalizarea infrastructurii de pe domeniul public, de apariția serviciilor de proximitate sau de alte dotări necesare vieții cotidiene.
Aceste probleme au fost observate și semnalate în spațiul public în repetate rânduri, atât de către specialiști cât și de către cetățeni care au avut de suferit de pe urma transformărilor orașelor după Revoluție. În ciuda anumitor modificări legislative, regulamentare sau de implementare a acestora, destructurarea țesuturilor urbane existente continuă până în prezent, simultan cu proliferarea unor cartiere modeste în ce privește calitatea locuirii.
Ansamblurile rezidențiale construite după 1990 în interiorul sau la periferia marilor orașe din România constituie un teritoriu încă insuficient explorat în cercetarea de arhitectură și de urbanism.
Prezenta serie de fotografii aeriene face parte din cercetarea de teren din 2022-2024 aferentă tezei de doctorat intitulate „Ansambluri rezidențiale din București și Ilfov 1990-2024. Între pierderea controlului planificării și întoarcerea la modele occidentale”, realizată în cadrul Școlii Doctorale de Arhitectură a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și susținută public în ianuarie 2025.
