Comentariul autorului:
Cartea Mutații în arhitectura locuinței individuale în România, 1947–1989 reprezintă rezultatul unei cercetări doctorale care aduce în prim-plan o dimensiune puțin studiată a arhitecturii comuniste: locuința individuală. Cartea nu se limitează la o analiză cronologică, ci propune o lectură critică și personală a fenomenului, în care experiența de viață a autorului se împletește cu investigația academică. Conceptul de mutație – schimbare treptată sau prin salturi – este utilizat ca instrument de interpretare a arhitecturii în raport cu dinamica politică, economică, socială și culturală a epocii.
Structura volumului este formată din trei părți, fiecare cu câte două capitole. Capitolele formează conexiuni între părți, permițând atât o lectură liniară, cât și una încrucișată sau în buclă.
1. Urban
o De la expresivitate la camuflaj arată cum locuințele individuale trec de la expresivitatea interbelică la o estetică discretă, determinată de presiunile regimului comunist. Interiorul devine spațiul principal al creativității, fațada fiind redusă la un limbaj generic.
o De la tip la prototip urmărește transformarea proiectului-tip, destinat standardizării și producției în masă, în studierea unor prototipuri experimentale, folosite în special în anii ’80 pentru testarea unor soluții tehnice și energetice. La mijlocul perioadei, proiectul tip pentru locuințe individuale era folosit și ca prototip pentru studierea „secțiunilor” tip de apartamente.
2. Rural
o De la proiectul tip la proiectul directivă descrie procesul prin care standardizarea aplicată satului nu reușește să creeze modele multiplicabile industrial, ci doar proiecte orientative, realizate cu tehnici și influențe locale.
o De la casa pătrată la vila rurală analizează trecerea de la tipologia pătrată cu rădăcini interbelice la case cu etaj – vile, unde valoarea de reprezentare primează asupra funcționalității. Termenul de vilă, pe măsură ce devine indezirabil ideologic la oraș, parcurge un drum spre sat.
3. Altcadru
o De la vilă la cabană prezintă arhitectura turistică, teren de experimentare pentru tehnologii și tipologii noi. Vilele de vacanță și cabanele montane devin un spațiu de transfer de idei către locuința permanentă.
o De la vilele speciale la Casa Poporului explorează arhitectura destinată nomenclaturii, de la vile moderniste, contextualizate în perioada interbelică și în stilul internațional postbelic, până la expresia totalitară a Casei Poporului, model hipertrofiat care va influența și locuința individuală.
Concluziile cercetării arată că între 1947 și 1989 arhitectura locuinței individuale a evoluat prin cinci etape distincte: continuități sub ocupație (1947–1957), funcționalism internațional (1957–1967), diversitate–diversiune (1967–1973), lirism național (1974–1979) și post-realism (1980–1989). În fiecare etapă, arhitectura a fost influențată de legislație, economie și tehnologie, într-o strânsă legătură cu evenimentele internaționale. În mediul urban, locuințele individuale au avut o pondere redusă, dar suficiente pentru a identifica tendințe și exemple excepționale. În mediul rural, ele au reprezentat majoritatea, remodelând satele și identitatea lor postbelică.
Un element central al mutației îl constituie schimbarea statutului arhitectului. Înregimentarea în institute de proiectare a modificat radical relația client–arhitect: de la simulacrul proiectării pentru nomenclatură, unde cerințele beneficiarilor politici erau, deveneau sau veneau din ideologie, până la practica neoficială pentru particulari, desfășurată adesea în afara cadrului legal, există numeroase ipostaze care îmbogățesc înțelegerea profesiei. Tocmai aceste spații marginale au permis arhitecților să introducă nuanțe și să adapteze proiectele în afara constrângerilor ideologice stricte care, uneori au creat paradoxuri precum blocurile unifamiliale de locuințe proprietate personală. Pe lângă elemente de mutație de natură politică precum schimbarea regimului proprietății, centralizarea unităților de producție, au apărut în perioada postbelică și alte elemente precum industrializarea în construcții, disponibilitatea unor noi materiale și indisponibilitatea altora.
Arhitectura locuinței individuale apare astfel ca un seismograf al regimului: ea reflectă dublul discurs al epocii, între funcționalism și aparența generică sau camuflată, între directivele ideologice și adaptările cotidiene. În orașe se observă tranziția de la stil la generic, iar la sate de la stil la specific, ambele ilustrând transformările postbelice observabile atât în România cât și în discursuri teoretice internaționale.
Lucrarea are un caracter hipertextual: fiecare capitol oferă propriile concluzii, dar poate fi citit și în paralel cu altele, creând trasee de lectură transversală. Diagrama matricială inclusă în anexă suprapune evoluțiile cantitative cu evenimente politice, economice și culturale, oferind o perspectivă vizuală asupra legăturilor complexe dintre arhitectură și istoria recentă.
Arhitectura locuinței individuale între 1947 și 1989 nu poate fi redusă la simple statistici sau la impuneri ideologice. Ea reprezintă un teren de negociere între directivele regimului și aspirațiile individuale, între tradiția satului și modernizarea globală, între discreția dictată de frica de autoritate și dorința de reprezentare. Prin această complexitate, locuința individuală devine un martor privilegiat al transformărilor sociale și culturale și un domeniu esențial pentru continuarea cercetărilor asupra arhitecturii recente a României.
Această cercetare elimină o lacună în înțelegerea arhitecturii românești postbelice, oferind o bază pentru studii viitoare. Ea pune în lumină interacțiunea dintre ideologie, modernizare și adaptarea locală, situând în același timp istoria arhitecturală a României în cadrul narațiunilor globale.
