Comentariul autorului:
Prezentare publicație (motivație-preambul și prezentare generală)
Străin în orașul meu, străin de orașul meu
Despre o memorie care nu mai este demult doar intelectuală
„Am puţine locuri şi momente în care mă simt ocrotit, îmbrăţişat, bucurat de Bucureşti.
Arhitectura lui, mai ales cea a ultimilor 25 de ani, îmi transmite mai curând alura decrepită şi modul de a fi al unui bătrân cândva nobil, sau cel puţin de stirpe boierească, azi suferind de multe boli, neputincios spre a se apăra de protezările zidite pe care inculţii şi avarii lui strănepoţi le intitulează pompos „dezvoltări”, în fapt, cronice tumori gros fardate, maladii al căror rost pare să fie doar a umfla unele pungi pe seama buhăirii neîncetate a chipului cetăţii.
Mii de kilometri pătraţi de urbe au fost deşertificaţi plătind tribut intereselor imobiliare şi zeului maşină, copacii cad nemilos sub securile gâzilor slujbaşi ai primăriilor, te loveşti zilnic de tot felul de fantezii „artistice” iute răsărindu-ţi în cărare unde te aştepţi cel mai puţin, fie ele cumpărate din bâlciul Europii chinezeşti de la marginea târgului, fie producte de mâna a treia fericind vreun „scluptor” cu atât mai primitor de comenzi cu cât a fost mai refuzat de artă...
Lăcaşuri de cultură – altădată, mărci majore ale oraşului, veneau tineri din Ploieşti să vadă un film la „Scala” sau la „Patria” – au fost închise din pură și semeață aroganță, şi parcă-ţi vine să râzi (dar nu e râsul tău!) când ţi se spune că o bucată zdravănă a unui mare parc (Ioanid) a fost „retrocedată”, o altă halcă de parc (IOR) ar despăgubi ciudat un revoluţionar de prin Vrancea, ori că Parcul italian era cât pe ce să fie vândut în 2007, clădiri ridicate aiuristic şi în logica „faustrecht” (Tower Plaza) sau care ucid spaţii în chiar centrul oraşului (Cladirea Radio) nu declanşează nicio emoţie ori tresărire legală... status quo-ul orașului e un tot tragicomic care zace într-o imbecilitate decizională, decădere profesională şi ilegalităţi, larg îngăduite de zicerea unui prea-grăbit arhitect: „Bucureştiul nu are nevoie de Comisie Estetică!”... nedumerirea interogatorie „Atunci, ce nevoie mai are de arhitecţi?” aproape că-ţi vine pe buze, nechemată...
Prea arare, pe ici-pe colo, mai răzbeşte inteligenţa unei propuneri, calmul generos al câte unei case, o piaţetă ori un parc „nemerite” spre folosul omului simplu, doritor doar să trăiască decent, alura graţioasă a vreunui monument. În rest, totul se produce şi se consumă într-o goană bolnavă după multe, cât mai multe kile de parizer – cam acesta pare a fi nivelul de „profesionalism” dorit de mai marii și mai tarii zilei şi gradul de orizont de succes după care pare că tânjeşte toată lumea implicată în devenirea Capitalei. ”
Volumul se înscrie în seria publicațiilor pe care autorul le realizează ca urmare a cercetării susținute a problematicii spațiilor publice din București. Plecând de la simpla observație a lipsei oricărei strategii a amplasării monumentelor de for public în Capitala țării, autorul listează, prezintă și analizează busturile cetății, plecând de la consemnarea valorii urbane și plastice a marilor opere plastice similare antebelice și interbelice și prezentând starea acestui gen statuar așa cum este ea în actualitate.
Se scoate în relief evidenta depreciere a acestui tip de artă publică, de la incerta motivație (socială și politică) a unui astfel de gest estetic până la realizările plastice din ce în ce mai slabe calitativ, ca și indirecta contribuție negativă a unei astfel de arte la ordinea urbană a unui oraș. Volumul este un îndemn indirect la regândirea rolului monumentului în cetate și o pledoarie pentru refacerea geografiei simbolice a Bucureștiului.
(Constantin Hostiuc, 2024)
