Comentariul autorului:
„Arhitectura este cu și despre oameni.”
În urmă cu un an ajungeam la deschiderea noii aripi a Muzeului Gulbenkian, în inima Lisabonei. Proiectul realizat de Kengo Kuma, un nume cu greutate și rezonață părea să anunțe un spațiu cel puțin similar ca și emoție, așteptările erau mari, aproape intimidante, însă primul contact cu spațiul a contrazis aceste proiecții. Dincolo de eleganța formală, de execuția impecabilă și de impactul vizual evident, ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost ușurința cu care acest loc aduna și apropia comunitatea.
Încă dinaintea conferinței inaugurale, întreaga zonă de acces – inspirată de engawa japoneză, reinterpretată aici ca o prispă uriașă ce leagă interiorul de grădinile portugheze – devenise un spațiu viu. Oameni de toate vârstele și ocupațiile își găsiseră locul acolo: copii jucându-se, tineri discutând, cupluri plimbându-se, profesioniști observând detaliile, bunici și animale de companie relaxându-se în spațiul intermediar. Arhitectura se lăsa deja locuită, însușită și transformată într-un cadru natural al interacțiunii umane.
Discursul lui Kengo Kuma, care explica intențiile proiectului, părea să confirme ceea ce spațiul comunicase deja în mod tacit: că arhitectura nu este despre obiect, ci despre legătura dintre oameni și despre continuitatea dintre viață și loc. „Softness and transition”, cuvintele lui Kuma, se regăseau nu doar în formă și materialitate, ci mai ales în experiența umană directă - în forma ei cea mai pură.
Această întâlnire a scos la iveală ceea ce cred că reprezintă viitorul arhitecturii: capacitatea unui spațiu de a-și împlini încă din primele clipe funcția sa intrinsecă – aceea de a aduna, proteja și sprijini interacțiunea firească dintre oameni. Muzeul nu era doar un loc de expunere a artei, ci devenise el însuși un catalizator al comunității, o arhitectură vie, modelată de cei care o utilizează.
