Comentariul autorului:
Acest proiect de diplomă abordează dispariția Insulei Ada-Kaleh și încercările ulterioare de a reconstrui memoria sa printr-o replică parțială pe Insula Șimian. Lucrarea analizează critic acest proces ca pe unul al pierderii, dislocării și reinterpretării — și propune o strategie arhitecturală care depășește replica, îndreptându-se spre un dialog spațial și o continuitate culturală.
Proiectul a început cu o întrebare simplă, dar esențială: Dacă s-ar fi construit o fortăreață pentru Insula Șimian, mai degrabă decât o copie a celei dispărute , cum ar fi arătat aceasta?
În căutarea unui răspuns, analiza s-a concentrat nu doar pe structurile construite ale Ada-Kaleh, ci și pe modul de viață care defineau insula — cărările, pragurile, ritualurile, vegetația și identitatea culturală hibridă care făceau ca insula să pară vie. Această înțelegere a relevat modul în care eforturile inițiale de relocare nu au ținut cont de context, autenticitate sau memoria comunității. În loc să conserve esența Ada-Kaleh, strămutarea a creat o dublă deconectare: față de trecut și față de loc.
Intervenția propusă recuperează această ruptură și caută să restabilească o relație semnificativă între Insula Șimian, memoria Ada-Kaleh și Dunăre. Printr-o serie de secvențe arhitecturale ancorate în topografia și specificul insulei, proiectul creează o coloană vertebrală liniară de-a lungul malului sudic — un drum care atinge memoria, peisajul și funcționalitatea.
Spațiile de-a lungul acestui drum : ateliere de cercetare, grădini culturale, săli de expoziție și curți reflective — sunt concepute nu ca reconstrucții, ci ca traduceri ale atmosferei, utilizării și memoriei simbolice.
Limbajul spațial este subtil și coerent: cadre din lemn care reflectă proporțiile vernaculare, lucrând în armonie cu terenul, mai degrabă decât împotriva acestuia, cu o singură excepție, grădina absurdului, folosește oțelul și vegetația exotică pentru a materializa memoria mitologizată a insulei — ceea ce este amintit, chiar dacă nu a existat vreodată cu adevărat.
Scopul nu este de a reconstrui ceea ce s-a pierdut, ci de a da formă a ceea ce a mai rămas — amintirile, ritualurile, fotografiile neclare, poveștile celor care au trăit acolo. Prin noi funcțiuni, forme neobișnuite și un sistem structural coerent, proiectul redefinește ceea ce poate însemna o arhitectură comemorativă contemporană: nu un monument fix, ci un drum viu — unul care activează locul, evocă istoria și lasă loc interpretării.
În acest mod, proiectul construiește un pod între vizibil și invizibil, între relocat și autentic, între material și amintit.
