Comentariul autorului:
Cartea investighează proiectul ambițios al prefabricării locuințelor în România, de la experimentele interbelice izolate ale lui Henri Coandă, la implementarea masivă a sistemelor totale, în a doua jumătate a secolului XX. Cercetarea amplă se desfășoară pe mai bine de un secol examinând, prin lentila tehnologiei, atât relația dintre arhitectură și proiectul politic, cât și modul de conectare a experienței românești la fenomenul internațional al prefabricării locuințelor.
Autoarea investighează evoluția procesului de industrializare a construcției de locuințe în România în cadrul mai larg, european și internațional, al proiectului tehnic modern al secolului XX. Lucrarea, organizată în cea mai mare parte cronologic, urmărește prefabricarea în cadrul său evolutiv istoric, tehnic și ideologic.
Primul capitol evidențiază evenimentele politice, sociale și economice care au determinat traiectoria prefabricării locuințelor în lume, cu ilustrarea punctelor de inflexiune prin câteva proiecte reprezentative.
Al doilea capitol studiază contextul în care au avut loc primele experiențe cu prefabricarea în România și reliefează contribuția inedită a lui Henri Coandă la modernismul românesc interbelic. Sistemele constructive propuse de inginerul și inventatorul român în anii ‘20, având la bază module prefabricate concepute pentru producția în masă de locuințe economice, au fost primite cu reticență în România, dar s-au bucurat de succes și au fost exploatate comercial în Franța și în alte țări.
Etapa experimentală postbelică face obiectul celui de-al treilea capitol. Industrializarea construcției de locuințe, introdusă sub forma metodelor avansate sovietice, devine o prioritate politică, deși în România nu se întrunesc condițiile pentru implementarea unui mod industrial de producție. Această parte a lucrării urmărește atât creșterea progresivă a dimensiunilor elementelor prefabricate și a complexității procesului de producție, în încercarea continuă de a obține sisteme constructive mai ieftine decât cele tradiționale, cât și apariția și evoluția unei ideologii a prefabricării.
Capitolul al patrulea investighează contextul care a favorizat dezvoltarea intensivă a sistemelor totale - panouri mari și elemente spațiale. Deși specialiștii au conceput de la bun început și alte metode viabile pentru industrializarea construcției de locuințe, statul investește masiv în unități centrale de producție și linii tehnologice inflexibile. Deși arhitecții români identifică mai multe abordări posibile ale conceptului de tipizare, varianta aplicată preponderent rămâne tipizarea de secțiuni, care va subjuga definitiv arhitectura și urbanismul.
Odată cu decizia statului de a vinde apartamente populației, în discursul politic își face loc un deziderat al diversificării locuințelor. Al cincilea capitol urmărește modul în care această diversificare s-a transpus în acte normative care au determinat, la rândul lor, în mediul profesional, inițierea unor dezbateri și căutări intense, sincronizate cu preocupările internaționale ale perioadei. Această parte a lucrării evidențiază divergența dintre discursul teoretic, gravitând în jurul unor concepte ca flexibilitate, adaptabilitate, interșanjabilitate, și sistemele constructive aplicate în practică.
Al șaselea capitol urmărește modul în care căutările unor principii de tipizare și prefabricare deschise determină conceperea unor sisteme constructive evoluate care își propun, prin configurație și tehnologia de execuție, să ofere flexibilitate partiului arhitectural și libertate plasticii volumetrice și de detaliu.
Ultimul capitol investighează ecourile locale ale unor preocupări internaționale, de la prototipurile de arhitectură - capsulă răspunzând directivelor politice de a extinde utilizarea maselor plastice în construcții, până la macrostructurile de locuit dezvoltate în proiectele de diplomă ale absolvenților Institutului de Arhitectură Ion Mincu, la începutul anilor ‘70.
Lucrarea reliefează seria de divergențe care au determinat traiectoria prefabricării locuințelor în România, de la diferențele de percepție asupra unor concepte fundamentale între mediul profesional și cel politic sau nepotrivirea dintre ambițiile cantitative și posibilitățile economice reale, până la contrastul surprinzător dintre complexitatea preocupărilor teoretice și caracterul precar al sistemelor constructive puse în operă, în special către sfârșitul perioadei studiate. Odată cu identificarea acestor diferențe pot fi eliminate concepțiile eronate care însoțesc și astăzi noțiunea de prefabricare în România. Evidențierea factorilor care au stimulat inovațiile tehnologice în arhitectură, în trecut, și a conjuncturilor care au determinat eșecul implementării acestora constituie un pas necesar în evaluarea potențialului actual al aplicării sistemelor constructive prefabricate în construcția de locuințe, dar și în alte programe de construcții de interes public sau social.
Cercetarea, cu totul originală, se situează la confluența arhitecturii cu urbanismul și ingineria și vine să completeze o pagină nescrisă a istoriei arhitecturii din România.
