Comentariul autorului:
Adesea mă regăsesc rătăcind prin păduri atât de dese încât par neatinse de secole. Locuri unde natura deține stăpânirea prin tăcere, compactă și indiferentă, ca și cum nimeni nu ar fi trecut vreodată pe acolo. Și totuși, din când în când, ceva apare. Obiecte plutitoare, suspendate între spațiu și timp. Semn discret că alții au fost acolo înainte, în liniște, fără să strice ordinea lumii.
Este o experiență aproape arhetipală, simțită instinctiv de oricine pășește în sălbăticie. Agățate printre ramuri sau ascunse între trunchiuri, cufere mici, mese sau panouri îți apar în cale. Obiecte latente ce călăuzesc urmele călătorului rătăcit. Ele poartă un fel de grijă anonimă, o formă indispensabilă de arhitectură, de obicei trecută cu vederea, dar vitală pentru cel care încă nu își cunoaște drumul.
Simt același lucru când privesc Insula Șimian. Un loc ce nu aparține nimănui, unde urmele oricărei locuiri omenești sunt scufundate sub apă și pierdute în timp. Natura recucerește, încet și fără rezistență, ceea ce i-a fost luat cândva. Și totuși îmi imaginez, împrăștiate în câmp, mici ecouri spațiale. Adăposturi pentru neinițiați, repere pentru cei ce se întorc fără memorie. Refugii care ar putea deveni metafore pentru o comunitate ce și-a pierdut locul și care, revenind, găsește fragmente ale unei alte realități. Familiare, fragile, așteptând să fie re-locuite.
Așa aș vrea să fie reținută această poveste. Ca o ofrandă de adăposturi tăcute pentru cei dezorientați. Martori ai tăcerii unui cămin uitat, încă așteptând să fie descoperit.
Proiectul este imaginat ca o colecție de elemente pavilionare, fiecare dintre ele încorporând funcțiuni esențiale pentru cercetare și experiențe de campare pe Insula Șimian. Toate obiectele urmează o logică structurală și constructivă comună: ancorate în sol prin țăruși metalici supli, din care se ridică patru baghete verticale ce susțin o „pălărie”, sub care sunt suspendate cufere. Fiecare unitate se deschide pentru a dezvălui o funcție specifică: spațiu de depozitare, rezervor de apă, duș portabil încapsulat într-o cutie și așa mai departe.
Acest sistem modular, unit prin tehnica constructivă și forma specifică, permite obiectelor să fie ușor adaptate la noi funcțiuni și scenarii viitoare dezvoltate de asociație. Structura este gândită ca fiind cât mai minimală, compusă din șase panouri și patru stâlpi de lemn, îmbinați prin tehnici tradiționale de tâmplărie, cu cepuri. Aceasta permite asamblarea pe șantier fără necesitatea unor echipamente mecanice, întărind sensibilitatea proiectului față de ecosistemul fragil al insulei.
Masterplanul propus se desfășoară ca o succesiune de trasee tematice, concepute atât ca drumuri de pelerinaj, cât și ca expoziții în aer liber. Unul dintre aceste trasee urmează conturul fostei cetăți, creând un itinerar ritual pentru comunitatea care revine aici, la fiecare doi ani, pentru a retrăi locul și a dezvolta o practică comună prin el. Un al doilea traseu îmbracă perimetrul vechii cetăți și va găzdui programe de restaurare și cercetare arheologică. Traseul principal, însă, începe de la ponton și se încheie la cimitirul insulei. De-a lungul acestui drum, se vor desfășura expoziții curatoriate, iar o poiană desemnată va adăposti echipamentul de cercetare și campare, oferind un punct de refugiu și explorare. Tot aici va fi instalată și o bornă Via Transilvanica, chiar la intrarea în cetate, marcând trecerea prin memorie și peisaj.
Amplasarea corturilor va fi considerată secundară și discretă, camuflată lângă zonele împădurite pentru ca urmele umane să rămână ascunse de traseele principalele. În acest fel, insula nu devine doar un spațiu al revenirii, ci unul al locuirii tăcute, unde urmele sunt sugerate mai degrabă decât afirmate.
