Comentariul autorului:
Istoria arhitecturii spațiilor de cult protestante și neoprotestante demonstrează în contextul occidental tendința de corelare constantă cu evoluția gândirii arhitecturale (fără să negăm eterogenitatea prezentă permanent). Astfel, începând încă din secolul al XVI-lea și până în prezent, spațiile de întâlnire ale credincioșilor (neo)protestanți și-au schimbat constant forma și dimensiunile, pentru a deveni spații de cult cât mai fin aliniate la nevoile liturgice și la valorile noilor tradiții teologice și, în unele cazuri notabile, chiar edificii cu adevărat remarcabile.
În România, însă, imaginea de ansamblu a arhitecturii neoprotestante este diferită. Deși există peste 6500 de biserici neoprotestante, regula este că arhitectura de semnătură lipsește. Absența studiilor autohtone de specialitate confirmă că această stare de fapt nu e întâmplătoare, ci, mai degrabă, printre altele, un indiciu al istoriei relativ scurte a neoprotestantismului românesc, care se întinde pe aproximativ 160 de ani. Dintre acești ani, patru decenii au fost „confiscate” de regimul comunist. În secolul al XIX-lea doar baptiștii au cunoscut o dezvoltare semnificativă. Ulterior, cu excepția perioadei premergătoare Primului Război Mondial, perioadei interbelică și a celor câțiva ani dintre cel de-al Doilea Război Mondial și instalarea totală a comunismului – intervale de timp în care bisericile neoprotestante s-au dezvoltat liber și semnificativ (fără să ajungă totuși suficient de mari încât să-și permită explorarea arhitecturii de cult remarcabile) –, neoprotestantismul românesc nu a mai avut practic această șansă decât după revoluția anticomunistă din 1989. Deși imediat după 1989 s-a construit foarte mult în mediul neoprotestant – presiunea pentru edificare provenea în mare parte din faptul că, în timpul comunismului, se construise extrem de puțin și în general clandestin –, nu s-au construit edificii remarcabile.
Pentru a descifra motivele acestei stări de fapt și pentru a identifica principiile care pot determina o evoluție viitoare diferită, a fost nevoie de o analiză integrată a factorilor specifici care influențează arhitectura de cult neoprotestantă din România. Au fost urmăriți factorii (generic denumiți) istorici și teologici din spatele construirii, analizând elementele arhitecturale care definesc arhitectura neoprotestantă. E important de ținut cont în această analiză că factorii generatori sau modelatori de arhitectură neoprotestantă au valori specifice într-o Românie majoritar ortodoxă, aflată încă în tranziție dinspre regimul totalitar comunist înspre democrație, dinspre austeritatea vieții proletare către prosperitatea capitalistă, dinspre naționalismul implementat în școlile comuniste înspre individualismul tipic liberalismului occidental, dinspre spiritualitatea subterană înspre pluralitatea religioasă, dinspre ateism înspre secularizare – trecând însă și printr-o perioadă de reviriment religios de invidiat de către restul țărilor europene. Numai la confluența acestor elemente cu puternică specificitate poate fi analizată corect arhitectura neoprotestantă din România.
Volumul tratează tema arhitecturii neoprotestante din mai multe perspective: mai întâi, cea istorică, plasarea fenomenului neoprotestant în contextul său istoric, social și cultural fiind fundamentală; apoi, cea hermeneutică, necesară în descifrarea conceptelor teologice implicate, care trebuie analizate comparativ în raport cu diversele tradiții teologice la care cercetarea face referire; nu în cele din urmă, cea fenomenologică, ce presupune căutarea esenței fenomenului, comprehensiunea faptului religios ce influențează arhitectura de cult neoprotestantă. În final, volumul descrie cum a fost, cum este și, mai ales, cum ar putea fi arhitectura de cult neoprotestantă.
Pentru că se distanțează de conceptul de Domus Dei, sau Casa Domnului, specific arhitecturii sacre, spațiul de cult neoprotestant este un spațiu de tip Domus Ecclesiae, sau Casa Adunării, un spațiu de învățare și edificare spirituală, care, deși nu e considerat un spațiu sacru, păstrează un caracter aparte prin faptul că este folosit cu scop religios. Îndepărtarea motivată teologic de concepția clasică a sacralității spațiului din bisericile tradiționale nu presupune însă o distanțare de orice gest edificator menit să emoționeze, în ciuda a ceea ce par să transmită in corpore bisericile neoprotestante construite în România. Din contră, un spațiu pus deoparte pentru rugăciune e necesar să comunice multisenzorial, prin arhitectură, credințele comunității care se adună acolo. Provocarea de a crea spații de cult neoprotestante emoționante, care să sus-țină închinarea credincioșilor și experiența lor spirituală, este cu atât mai importantă cu cât subiectul a scăpat în general atenției specialiștilor la noi în țară, în vreme ce comunitățile neoprotestante din România se află într-o continuă creștere procentuală (în raport cu populația țării).
O atenție specială a primit și problematica percepției. Lumea nu este doar actul înțelegerii, ci și actul perceperii. Tratarea relațiilor dintre teologie și spațiul arhitectural, dintre valorile comunității și spațiu, lumină și sunet, dintre percepția oamenilor și spațiul propriu-zis, dintre percepția individuală și cea a comunității nu este folositoare doar pentru comunitatea neoprotestantă sau doar pentru arhitecți, ci e folositoare pentru noi toți, oameni influențați de imaginea lumii în care trăim.
