Comentariul autorului:
Clădirea fostului Tribunal Vrancea (cod LMI VN-II-M-A-06417) este construită în anul 1909 în stilul românesc creat de Școala de Arhitectură a arhitectului Ion Mincu (personalitate focșăneană). Construcția, amplasată în zona centrală a orașului Focșani, a fost realizată după planurile arhitecților Al. Clavel și C. Băicoianu. Inaugurarea Palatului de Justiție, are loc în ziua de 2 aprilie 1912.
Fațada principală (N-E) este compusă simetric de o parte și de alta a accesului principal - retras spre interior. Intrarea este marcată de o arcadă semicirculară susținută de două coloane angajate cu capitel. În axul de compoziție, deasupra intrării se remarcă volumetric turnul cu ceas. La nivelul etajului, sunt amplasate simetric față de axul de compoziție, două loggia, fiecare ritmată cu câte cinci colonete cu capiteluri care sprijină arcaturi semicirculare. Fațada laterală de-a lungul străzii Cezar Bolliac (S-E), mai sobră, este concepută a fi secundară ca importanță, fiind tratată similar cu fațada laterală dinspre S-E. Toate elementele de plastică de arhitectură ale fațadelor sunt realizate din piatră. Acoperișul, în același stil românesc, este realizat cu învelitoare din țiglă și străpuns de lucarne din lemn.
Clădirea, concepută ca “Palatul Justiției”, este compusă pentru a răspunde funcțiunilor administrative, unde publicul se repartiza cu ușurință atât pe verticală cât și pe orizontală. Holul central - Sala pașilor pierduţi, care cuprinde majoritatea spațiului parterului, reprezintă o adevărată placă turnantă care distribuie publicul și vizitatorii la funcţiunile accesibile acestora. Este spaţiul cu care se ia primul contact, la intrarea în instituţie. Reprezintă atât o circulaţie, cât şi un spaţiu de aşteptare, permițând o percepere facilă a celorlalte funcţiuni şi a căilor de acces către acestea.
În urma cutremurelor din 1940, 1977, 1986, structura clădirii a fost afectată, având nevoie de lucrări de consolidare. Astfel, începând cu anul 1968, s-au realizat intervenții la structura de rezistență. Ultima intervenție, care este și cea mai importantă, a fost realizată în anii optzeci, ocazie cu care s-a realizat o rețea de cadre din B.A. pe toate fațadele construcției. Această intervenție a ignorat total noțiunea de valoare arhitecturală a clădirii, neținându-se cont nici de plastica fațadelor, nici de cea a interioarelor. Rezultatul fiind unul total întâmplător, prezența elementelor structurale aparente respectă ca mod de dispunere și gabarit al elementelor, doar principii legate de conformare structurală și de rezultatul calculului structural.
Având ca scop principal recuperarea plasticii exterioare și interioare, proiectul a trebuit de asemenea să raspundă la prima dintre cerințele temei de proiectare, anume de schimbare a destinației clădirii din funcțiunea de instanță judecătorească, în sediu al Muzeului Vrancei, precum și de adaptare la cerințele actuale de folosință.
Pe perioada execuției lucrărilor au fost identificate două loggia închise, dispuse simetric față de axul de compoziție al fațadei principale. Acestea, fiind transformate în spații interioare în cursul existenței clădirii, au trebuit menținute și în actualul proiect ca spații de legătură pentru menținerea funcționalității. Închiderile către exterior însă, au fost realizate într-un limbaj modern, prin volume de sticlă, pentru a marca intervenția ca etapă de construire.
Ca urmare a cercetărilor stratigrafice realizate în spațiile interioare reprezentative, nu au fost identificate decorații pictate sau policromii, ci doar straturi suprapuse de zugrăveli sau vopsitorii de ulei, neavând o valoare istorică sau estetică. Așadar, prin proiect a fost propusă o policromie pentru spațiul reprezentativ al atriumului, cromatică specifică perioadei în care s-a realizat imobilul: noul stil al începutului de secol XX, manifestat la noi prin stilul neoromânesc.
