Comentariul autorului:
Cum ar fi dacă am privi exact în locul în care tensiunile sunt cele mai puternice, unde arhitectura – peretele – atinge vidul organic – grădina ?
Dacă, prin arhitectură, am putea întrevedea și exploata exact această graniță, sau mai degrabă spațiul aflat la graniță ? Dacă tocmai acest spațiu neglijat ar putea deveni scenografia disoluției contururilor, a temerilor și resursa esențială neexploatată până acum? Adesea, arhitectura înseamnă privilegiul unei protecții în detrimentul primelor spații în care ne-am regăsit... organice, verzi, naturale, lipsite de prejudecată.
Pornind de la tema cadru a Bienalei - "The laboratory of the future" și de la ideea principală a acesteia - a găsi și crea spații incluzive si sustenabile prin arhitectură, am ajuns la conceptul de gradină, de spatiu de lângă arhitectură, o prezență recurentă și caracteristiă peisajului urban Bucureștean, o prezență constrânsă și modelată de construit, dar și o sursă posibilă pentru acesta.Arhitectura și spațiul de lângă aceasta – grădina – au permanenta tendință de a se succeda în rolurile de minor-major, ele fiind, în sine, o metaforă a societății... și a categoriilor sociale. Grădina de lângă construit, tipologie specifică așezărilor Bucureștiului, cândva spațiu al spectacolului, întâlnirii și interacțiunii, astăzi cu o semnificație aproape uitată ar putea deveni primul loc dinspre care se reconstruiește, resursă a regenerarii urbane și sociale. Elementul principal al propunerii din interiorul Pavilionului este o grădină ovoidală, infinită, ce se decupează dintr-un spațiu negru. Pereții sunt acoperiți în întregime cu oglinzi și singurele elemente care o definesc sunt simbolurile – un copac, o coloană, o bancă. Pentru cel de-al doilea spațiu dedicat Romaniei în cadrul Bienalei de la Veneția am propus negativul celui expus în pavilion, un element convex, acoperit, de asemenea, cu oglindă.
Cele două instalații propuse în Pavilion și în Galerie se desenează ca niște gesturi simple, inițiate și generatoare ale unor interogări. Ele interoghează relația dintre minoritar și majoritar, paralela dintre categoriile sociale minoritare - societate și spațiile arhitecturale - grădinile. Ambele sunt percepute ca existențe rare, poate lipsite de însemnătate, dar sunt prezențe dese și cu o forță intrinsecă ce poate deveni resursă. Îndreptă privirile către permanenta recalibrare a relației minor-major, la pulsația spațială și pulsația socială.
