Comentariul autorului:
Volumul propune ca temă de discuţie ideea puternic prezentă în literatura de specialitate şi în tratatele de cercetare contemporane asupra artei şi arhitecturii zilelor noastre, dar anemic abordată în literatura autohtonă, a împreună-vieţuirii artei cu arhitectura. Adică a unei simbioze de principiu între aceste discipline-surori, ambele contribuind decisiv la buna „petrecere” a omului în lume. De la acest topic de bază a plecat necesitatea de a percepe şi înţelege spaţiul urban nu doar ca funcţiune cumva întregită sau deformată de elementul estetic, ci ca un întreg unitar realizat tocmai spre a permite omului contemporan să se regăsească în astfel de spaţii complete. Omul zilei, puternic afectat de AI, ispitit de ideea globalizării şi suferind, rezidenţial-urbanistic, de funcţionalitatea excesivă a modernismului „internaţionalist”, resimte presiunea pierderii propriei identităţi individuale şi / sau comunitare, şi de aceea recurge recurent la ideea de redefinire. Ori, redefinirea ca revenire în sine şi spre sine nu are cum se desfăşura în absenţa unui spaţiu în care el să se poată „afunda” total, în care să se recunoască pe sine nu doar ca trecut, ci mai ales ca prezent şi perspectivă de viitor. Tocmai din aceste motive, nu puţine dintre operele de mare forţă şi prezenţă ale actualitaţii sunt puternice semne identitare ale unor locuri şi societăţi care au înţeles această nevoie de re-ancorare în realitatea concretă a zilei, inclusiv ca „semne de apărare” împotriva marii tentaţii a propriei pierderi în faţa globalizării, nomadizării, aparentei „apropieri” date de AI.
Spaţiul ca artă-arhitectură împreună se revendică de la chiar geografia fizică şi spirituală a locului pe care şi din care se întrupează – numeroase realizări excepţionale ale arhitecturii contemporane pornesc din arheologia locului, trec prin istoria zidurilor şi a rădăcinilor lui şi sfârşesc în arta spaţiului care se înalţă din el. Si are nevoie, acest teritoriu fizic şi totodată spiritual, de prezenţa vie a tuturor simţurilor umane, de trăirea deplină a propriei corporalităţi, pentru a ne bucura „la vârf” de darul cel mare al locului, pământului, timpului care este marea arhitectură a orei (clădirea împreună cu spaţiul public), redevenită cocon adăpostitor, ocrotitor, hrănitor. Tenta critică, pe alocuri criticistă a volumului survine tocmai din conştientizarea, de către autor, a imensei lipse de preocupare a aproape tuturor specialiştilor din domeniu (autorităţi şi profesionişti autohtoni ai spaţiului) faţă de aceste aspecte, fără de care destinul arhitecturii româneşti actuale pare să se îndrepte spre o mediocritate masiv infuzată „calităţii” oraşului / oraşelor în care trăim prea puţin... mai mult „funcţionând”, nu mult peste limita supravieţuirii.
