Comentariul autorului:
Orașul, asemenea unui organism viu, evolutiv, în perpetuă schimbare, are ca trăsătură fundamentală capacitatea de transformare și adaptare la noi condiții ori provocări, are abilitatea de re-generare. Odată cu încheierea unor perioade bine determinate de timp apare mereu tentația inventarierii rezultatelor trecute, pentru o mai bună cântărire a reacțiilor viitoare. Cartea continuă o parte a tezei de doctorat susținute în urmă cu câțiva ani, ce a pornit inițial din curiozitatea de a identifica tipuri de rezolvări ale unor situații urbane, aparent imposibile. Studiul de caz a fost dezvol-tat într-unul dintre cele mai controversate, totodată seducătoare, orașe europene, faimos și pentru multitudinea încercărilor sale de regenerare: Berlinul, oraș ales mai degrabă subiectiv, dar nu întâmplător, cu multiple situații arhitecturale complicate, care s-au întipărit aproape mereu în istoria sa ca traume ale perioadei antecedente. Un spațiu unde regenerarea urbană a fost o preocuparea constantă a câtorva decenii consecutive, subiectul a numeroase studii de arhitectură, profunde în conținut și vaste numeric, relevante mai cu seamă prin sumedenia de concursuri de arhitectură organizate.
Supus unei pletore de intervenții, aproape mereu raportate la valori imateriale ale locului, nu a fost întotdeauna marcat de succese imediate, ci, mai degrabă trecut printr-un fel de proces „trial and error” perpetuu, acum etalează zeci de variante de regenerare urbană: fie prin construit, fie prin folosirea ingenioasă a spațiilor deschise, fie prin intervenții sociale (adesea spontane), ori eveniment, ce au dat naștere, în primul rând, unei o însumări de locuri (ne)construite.
Volumul este organizat în câteva capitole distincte: demersul teoretic este precedat de un capitol introductiv și succedat de patru capitole cu rol explicativ- locul imaginat, locul construit, locul neconstruit și locul trăit.
Prima parte a lucrării propune o reluare a filosofiilor legate de amplasamentul arhitecturii, a cărui analiză poate participa în rezolvarea situațiilor urbane „delicate”. Într-un fel, încearcă să probeze încă valabilitatea conceptelor, ori convingerilor, legate de geo-filosofie, a regionalismului critic ori a fenomenologiei, ca substanță, ori garanție, a unei arhitecturi bogate în semnificație și conținut, generatoare de locuri, și nu simplă căutare de imagini seducătoare. Asemănător, amplasamentul devine loc atunci când este îmbogățit de acțiunile umane (prin construire, eveniment, acțiune), prin componentele sale complementare (memorie, istorie, tradiție, imaginație, identitate). Heidegger spune că un peisaj ocupat este, evident, cu-noscut, trăit. Locul este alcătuit dintr-o matrice de caracteristici (i)materiale cu o asemenea specificitate, încât devine o entitate unică, subiectivă și personală; el poate fi imaginat (realitățile alternative ale soluțiilor necâștigătoare ale concursurilor de arhitectură, ori cele idealiste ale proiectelor utopice, de pildă), construit (ca depozitar zidit de istorie și memorie), ne-construit (ca suport al momentului, al acțiunii), ori trăit (schimbător și subiectiv perceput prin experimentare personală).
Analiza susține, deci, continuitatea teoriilor fenomenologiei, regionalismului critic, geo-filosofiei, prin refiltrarea lor în concepțiile recente ale arhitecților contemporani relevanți. Cu alte cuvinte, demonstrează că metoda de lucru cu locul, alcătuit din trei paliere informaționale: de profilare prin conținut (pentru descoperirea misiunilor sale pre-conferite, post-conferite, sau re-vizuite), interpretare (prin citirea transversală a unor precedente), respectiv deschidere (a sumei de observații ca început de analiză- dialog ulterioare), nu este vetustă. Iar prin aportul individual, el poate reprezenta o rezistență la alienarea rezultată din uniformizarea dată de implementarea soluțiilor constructive indiferente de sit, ori a prevalenței rațiunilor financiare.
Pentru probarea acestor supoziții sunt urmărite exemple concrete, încercări de „reparații” ale unor traume urbane, construite pe fondul rămășițelor de țesut urban postbelic, în urma intervențiilor ulterioare antitetice ale celor două părți ale orașului dezbinat. Au fost selectate exemple revelatoare, poate mai cu seamă pentru rezultatele și modurile de abordare diferite ale sitului și contextului (istoric ori constru-it): de la (re)construirea forumului Humboldt (citare a unui exemplu istoric), la extinderea Muzeului Evreilor, la memorialul Evreilor Uciși în Europa (inserții urbane construite unor puternice concepte, relevante pentru anii’ 90), la Feurle Gallery ori Memorialul Zidului (ce refolosește și etalează nealterat “datul” construit), House of One (ce folosește situl încărcat arheologic ca bază a unei teme inovatoare- biseri-ca a trei congretații) până la detașarea completă de valorile imateriale ale sitului din proiecte precum Terrassen Haus ori Axel Springer.
Proiectele alese sunt reprezentative, pentru spațiul și perioada discutate, și sunt mereu însoțite de fotografii de detaliu ori atmosferă, de schițe după soluțiile alterna-tive înscrise în concursuri, precum și axonometrii și desene ale edificiilor prezente. Selecționat prin căutări personale, fiecare exemplu discutat capătă un epitet, mai degrabă decât o etichetare, nu atât pentru un rol reductiv ci, pentru a face mai lesne înțeleasă importanța experimentării spațiului ca acțiune eminamente personală și subiectivă, fiecare fiind perceput, cel puțin pentru autor ca loc reprezentativ, consacrat, nociv (...).
Textul rămâne deschis, ultimul său capitol reprezentând un gând dedicat Bucureștilor, în speranța că închiderea sa se va putea face curând, într-un timp în care vom putea analiza și aici rezultatele construite ale locurilor căutate (traumă, nocive, non-loc).
