Comentariul autorului:
Propunerea noastra pentru realizarea unui pavilion în ansamblul Dumbrava Vlăsiei aduce in discuție problematica limitei, ca punct de pornire pentru intregul proiect. Astfel, hotarul devine un instrument de lucru.
În imaginea noastră, tema propusă prin concurs aduce în discuție realizarea locului ferit, protejat, dar aflat în deschis. De bună seamă, o veritabila “vatră” a comunității aflate în plină formare în Dumbrava Vlasiei. Ca atare, prima pornire, a fost aceea de a lucra, mai degrabă, cu limita. Limită care poate deveni, în fapt, prilejul de a aduna și de a ocroti.
Abordarea noastră este contextuală, în măsura în care, proiectul caută să lucreze cu întreaga parcelă. Punctul de origine, prilejul poziționării cladirii pe un colț de lot, reprezintă în ochii noștri oportunitatea de a propune o clădire care își îndeplinește menirea originară, aceea de a fi o casă de colț. Așadar, în ipoteza propusă prin temă, ca această casă să fie repoziționată ulterior în amsamblu, aceasta va ocupa întotdeauna un colț de lot.
Pornind de la natura imanentă a casei de colț, construcția își extinde “peretele-mobilier” în afara ariei sale construite. Bunăoară, acest perete conținător, întoarce pe de-o parte un “spate” al casei către stradă. Acest așa numit “spate de casă”, reprezintă un act de transgresare exprimat printr-o fațadă opacă la stradă. Un act parcimonios, ce are ca scop accentuarea ulterioară a actului de devoalare a clădirii către interiorul terenului. Către vatră.
Am optat ca acest perete aflat la granița dintre public și privat, care oglindește imaginea privitorului și totodată aduce în discuție problematica hotarului difuz, să definească limita ambiguă, ce separă și adună laolaltă în egală măsură. Utilizând “hotarul” ca instrument de lucru, grădina rezultată poate oferi prilejul serilor de film, sau al oricărei forme de reprezentație. O recuperare a agorei, prin marcarea carteziană și judicioasă a limitelor sale.
