Comentariul autorului:
PAVILION ÎN PARCUL TINERETULUI
Imaginea consacrată a unui pavilion în parc (sau a unui pavilion de parc) este asociată, de regulă, structurilor efemere, transparente și din materiale ușoare, de tip seră sau foișor, adesea fără o destinație precisă, alta decât cea de umbrar, popas sau simplu spațiu de recreere. Fragilitatea lor – cea cu care am fost obișnuiți de-a lungul timpului – a făcut ca astfel de pavilioane să țină mai degrabă de procesul așa-numitei „amenajări” a parcului, înscriindu-se în frivolitatea comună a obiectelor perisabile și repetitive, care îl populează sau chiar îl acaparează.
Acest lucru a făcut ca ideea de pavilion să nu rămână în imaginarul colectiv ca rezultat al actului în sine de a construi, limitându-i valențele expresive, posibila „vocație tectonică” și chiar raportarea la cadrul natural. Faptul că, prin însăși alcătuirea lui, parcul este strâns legat de o anumită structurare a teritoriului, subîmpărțit, zonificat, gravat cu alei și copaci, face ca orice construcție care nu asimilează această ordine preexistentă, esențială, să fie contradictorie contextului.
Proiectul pentru pavilionul din Parcul Tineretului tratează problematica acestei lipse de consistență, chestionând însuși tipul de prezență pe care o astfel de structură o poate pretinde într-un loc privilegiat. În cazul de față, componenta funcțională, un spațiu încăpător, deschis și flexibil, care să poată găzdui diferite tipuri de activități și evenimente, atrage și o anumită scară a obiectului, care, la prima vedere, ar putea intra în contradicție cu felul natural de a fi al unui parc.
Tocmai în ideea recuperării acestei consistențe și a unei firești omogenități a pavilionului cu naturalismul parcului – nu doar în sensul autorității ecologice a unui cadru natural anonimizat adesea sub denumirea generică de „spațiu verde”, ci chiar în sensul lui fundamental de a fi, geografic/geologic – construcția trece într-un plan secund, potențând parcul într-o manieră aproape stratigrafică/tectonică și scufundându-și orice fel de capricii estetice/funcționale dedesubtul unei noi topografii.
Ordinea inerentă parcului – traseele de alei și geometria sinuoasă a curbelor de nivel care descriu, în mod uzual, relieful unui loc – definesc, așadar, într-un mod cât se poate de direct, construcția/arhitectura pavilionului. Acoperirea care adăpostește sala principală a pavilionului este o suprapunere de două „falii geologice” artificiale care asigură continuitatea longitudinală a parcului. În același timp însă, ruptura discretă dintre pajiștea parcului și cele două „pliuri geografice” nou construite devine un prilej pentru asimilarea și încorporarea naturală a tuturor elementelor ce aparțin arhitecturii: fereastra-luminator este o fantă continuă dispusă median, iar fațadele sunt generate de discontinuitatea subtilă dintre suprafața continuă a parcului și proiectul propriu-zis. Sala principală a pavilionului este, așadar, o unică încăpere larg deschisă, care stă literalmente sub protecția parcului, subordonându-i-se acestuia, în vreme ce toate celelalte spații secundare/anexe se așează de o parte și de alta a ei.
