Comentariul autorului:
„Parc Lacul Morii”
descriere limba română
Re-aliniere
De la urban la natural
Lacul Morii
București
„Dragonul este reprezentarea exemplară a Monstrului marin, a Șarpelui primordial, simbol al Apelor cosmice, al Tenebrelor, al Nopții și al Morții, pe scurt al amorfului și al virtualului, a tot ceea ce nu are încă o „formă” […]. Zeul a trebuit să învingă Dragonul și să-l ciopârțească astfel încât să se poată naște Cosmosul.”
Eliade, Mircea, Cetate-Cosmos în Capitolul 1: Spațiul sacru și sacralizarea lumii, „Sacrul și Profanul”, așa cum apare în ediția Editurii Humanitas, 2000; traducere realizată după versiunea franceză Le Sacré et le Profane, Éditions Gallimard, 1965
Introducere
În „Sacrul și Profanul”, filosoful român Mircea Eliade contemplează mașinațiile teologiei, corelând actul cosmogonic cu crearea contemporană de spațiu. Întâmplător, autorul aduce în discuție rolul arhitectului modern, care trebuie să ia în considerare dintr-o perspectivă nouă metafora sacrului și a profanului în procesul de examinare a construitului și a naturalului, aflate într-o perpetuă antiteză.
Prezentat ca subiectul unei ordonări imperative, discursul, actualmente, trece naturalul de la nivelul profanului la nivelul sacrului, atribuind naturalului responsabilitatea de a armoniza relația precară dintre specii, care rezultă din cucerirea naturalului de către construit.
Parcul, un facsimil al paradisului pierdut par excellence , unde construitul și naturalul se îmbină, generează oportunitatea de a submina actul canonic de a controla, a raționaliza, a folosi și a consuma naturalul. În schimb, arhitectul trebuie să medieze simbioza dintre construit și natural, să estompeze distincția eronată dintre sacru și profan.
Întoarcerea la natural constituie o prioritate în disputa cu mediul construit, ce transformă rațiunea, armonia și sănătatea către care s-a tins inițial în ideologia arhitecturală , într-o diformitate grotească – dragonul modern.
Arhitectul contemporan trebuie să restaureze armonia între sacru și profan pentru a echilibra experiența umană. În acest sens, insula deservește rolul culminării introspecției asupra naturalului, în cadrul solitar al placidității lacului.
Propunerea
Poate rezultatul simplei neglijențe a administrației, amplasamentul reprezintă centrul antitezei între sacru și profan, integrând câte o jumătate din ambele sub forma lacului.
Propunerea valorifică juxtapunerea dintre construit și natural pentru a oglindi delta de la capătul opus al râului Dâmbovița. Astfel, poziționează sacrul și profanul în tensiune unul față de celălalt, subminând identitatea fiecăruia și inspirând utilizatorul să cerceteze antagonismul dintre acestea.
Propunerea poartă utilizatorul într-o călătorie inițiatică, pornind de la mediul urban, perceput ca fiind sacru , până la mediul natural, perceput ca fiind profan , în căutarea ludicului inerent paradisului pierdut.
Cu ajutorul naturalului, transpus în zonificarea, funcțiunile și volumetria parcului, propunerea conduce utilizatorul spre introspecție.
1 De la răsărit la apus
Propunerea invită utilizatorul în călătoria inițiatică printr-o cale liniară, care face trecerea de la sacru la profan în cadrul parcului, pe de o parte, și de la o senzație la alta, pe de altă parte.
Calea liniară împarte central digul, care constituie limita dintre parc și mediul urban, reducând potența celui din urmă. Astfel, insula și lacul formează un nucleu complex pentru repaus.
Propunerea este o coregrafie a modului în care sacrul și profanul se aliniază, din punct de vedere ideologic , cu naturalul. Propunerea poziționează elementele construite în concordanță cu parcursul soarelui pe bolta cerească. Astfel de-a lungul traseului liniar, zonele active sunt grupate către răsărit, la sud-est, iar zonele pasive sunt grupate către apus, la nord-vest.
În final, propunerea încorporează conceptul de nucleu, nu la finalul căii lineare, ci în centru, unde construitul și naturalul se îmbină sub forma insulei.
Propunerea subordonează insula ritmului circadian, astfel încât zonele active ale insulei să abunde de soare, iar zonele pasive să fie umbrite, pentru a se alinia ritmului vieții umane, care începe cu înălțarea și se sfârșește cu năruirea.
2 În aer liber
Propunerea integrează polemica dintre sacru și profan în distribuirea funcțiunilor pe amplasament, care trec de la jucăuș la contemplativ. Propunerea nu caută să raționalizeze naturalul, ci caută să se subordoneze acestuia, în special mediului acvatic, pe care îl încadrează pentru utilizatori.
Utilizatorul poate controla modul în care conștientizează funcțiunile amplasamentului prin străbaterea acestuia, datorită formulării flexibile a propunerii. Propunerea nu dorește să controleze atitudinea utilizatorului față de fondul construit sau fondul natural, ci dorește să o dezvăluie prin dispersia utilizatorilor în amplasament, care pot trece de la spații publice vibrante, precum zona de evenimente sau zona de fitness, la spații liniștite și intime, precum platforma de cuibărit sau turnul ornitologic.
Insula servește drept centrul propunerii și reprezintă culminarea simbiozei dintre fondul construit și fondul natural integrate de aceasta. Insula oferă un cadru propice atât pentru ce este planificat, cât și pentru ce nu este planificat, exploatând nevoia psihologică de a urma soarele. În acest sens, zonele dedicate aportului educațional al propunerii sunt poziționate în umbră, pentru a permite naturalului să se desfășoare în aer liber.
3 Linia
Propunerea introduce linia ca expresie arhitecturală în amenajarea parcului; astfel subordonează elementele construite naturalului, din punctul de vedere al formei.
Arhitectura constituie o intervenție distrectă, formată din trunchieri orizontale ce reflectă geneza lacului. Aceasta asociază fondul construit cu fondul natural prin preluarea materialelor amplasamentului, pe de o parte, și prin preluarea contextului amplasamentului, pe de altă parte.
Digul înconjoară lacul, formând conturul exterior al unui spațiu insular primar, în interiorul căruia se află un spațiu insular secundar, reprezentat de insulă. Propunerea poziționează elementele arhitecturale după liniile generale ale amplasamentului, fără să obstrucționeze perspectiva asupra punctelor de atracție din natură.
Linia directoare a Pavilionului Deltei urmează axul insulei, risipindu-se către nord, pentru a permite utilizatorului să se relaxeze la lumina soarelui. Alte două construcții cu funcțiune administrativă sunt amplasate la intrarea insulei pentru a nu invada centrul, care constituie o enclavă de introspecție.
Nici una dintre clădiri nu neagă linia malurilor, ci o reflectă. Cele două construcții administrative creează un filtru care nu obstrucționează legătura vizuală dintre pământ și apă datorită gradului lor de fragmentare. Pavilionul Deltei se cristalizează în favoarea naturalului, creând un canon modern în relația dintre sacru și profan.
În concluzie, propunerea transformă percepția utilizatorului asupra fondului natural, discreditat din cauza alterității sale, pentru a deshuma adevărul, și anume că natural este de fapt sacru, un sistem perfect, o armonie fundamentală, către care să ne întoarcem.
