Comentariul autorului:
Reîncadrarea râului Dâmbovița în peisajul său și reunirea acestuia cu orașul
De-a lungul erelor geologice, râul Dâmbovița a modelat teritoriul câmpiei Bucurestiului, creând un set de condiții geografice unice pentru apariția și dezvoltarea orașului. Malul sudic a fost sculptat de meandrele râului în malul de loess de la Cotroceni, apărând versanți din ce în ce mai abrupți și mai înalți. Lunca Colentinei de nord a fost mai maleabilă, albia râului extinzându-se și modelând versantul moale și lung în terase joase. La Ciurel, cele două maluri se apropie, creând o ocluzie naturală în curgerea sedimentelor și astfel a apărut o vastă zonă umedă și o câmpie inundabilă argiloasă deasupra unui strat nisipos care găzduiește acviferul Dimbovitei. Orașul a evoluat inițial urmând limiterile peisajului văii Dimbovitei, clădirile concentrându-se pe microtopografiile mai înalte, la adăpost de inundații, rezultând o diversitate de răspunsuri specifice fiecărei condiții distincte de-a lungul văiiși a naturii asociate acesteia. Geologia, hidrologia, ecologia și urbanitatea au fost astfel strâns legate și în dialog de-a lungul timpului.
Pe măsură ce industrializarea a avansat și orașul s-a extins, acest dialog s-a transformat în conflict. Zoan adiacenta râului a fost din ce în ce mai mult abuzată și proiectată, ceea ce a dus la segregarea ei de oraș și la evacuarea naturii sale primare. Cu toate acestea, condițiile de bază au fost în continuare determinante. În cadrul marilor lucrări hidrotehnice din 1985-86, albia argiloasă a zonei umede s-a dovedit a fi o resursă instrumentală pentru terasarea și impermeabilizarea noii Dâmbovițe, dar și pentru barajul Lacul Morii. Astfel geologia si hidrologia Dimbovitei bucurestene de astazi sunt un hibrid intre starea naturala a riului si numeroasele interventii de sistematizare. Proiectul își propune să readucă în ecuație urbanitatea și ecologia, conducând la o noua hibridizare care de data aceasta nu isi doreste sa stearga si care celebrează fiecare specificitate a locurilor de-a lungul cursului de apa. Rezultatul : noi locuri de intensitate, puncte de referință care (re)creează istoria locului și se îndepărtează de monotonia digului- baraj, păstrând în același timp monumentalitatea liniaritatii si intinderii sale.
INTERVENȚII STRATEGICE
Proiectele sunt structurate prin câteva intervenții strategice atent selecționate de-a lungul infrastructurii sensibile.
Digul-baraj a fost dezvoltat ca o limită netă între oraș și râu, o linie clară orientată spre apă, fără aproape nicio legătură cu orașul locuit din “spatele” său. Acest lucru explică caracterul monoton al peisajului actual de-a lungul digului.
Dar digul poate deveni metafora unei linii sinuoase care poate lega diferite destinații, așa cum râul însuși leagă diferite condiții de-a lungul său. Prin crearea unor puncte de interes specifice de-a lungul traseului digului-baraj, această infrastructură liniară capătă o nouă semnificație, devenind o legătură dinamică între diferite intersecții ale cartierului. Definim aceste intersecții între dig și diferitele străzi ca fiind “stații”, puncte de oprire de-a lungul noii infrastructuri urbane liniare.
De la partea foarte densă de lângă Parcul Crângași până la partea superioară neglijată a râului Dâmbovița, diferite stații apar în jurul digului-baraj ca răspuns la intensitatea locală a zonelor de locuire corespunzatoare. Aceste stații sunt echipate în funcție de rolul lor în cartier, cu mici facilități sportive si pentru petrecerea timpului liber si sunt cufundate într-o paletă bogată de vegetație. Statiile ne vor ajuta sa ne apropiem si sa privim lacul, vor creea puncte de reper si orientare de-a lungul traseului pieton sau pentru biciclete in lungul barajului, vor fi locurile unde vom sta împreună cu prietenii sau singuri. Astfel, parcul devine atât o destinație, cât și un conector, împletind dinamica urbană din trecut, prezent si viitor.
