Comentariul autorului:
Propunerea noastră pornește de la afirmația că nu putem discuta despre un parc ce pornește de la zero, așa cum îl prezintă tema, ci, mai mult decât atât, despre o natură spontană aflată într-o complexitate existentă deja conturată. Ne-am concentrat pe câteva principii de proiectare bazate pe echilibrul dintre încurajarea spontaneității și identificarea geometriei interne latente a sitului.
În primul rând, există biotopul sălbatic care trebuie conservat, protejat și articulat discret cu zonele înconjurătoare printr-un tampon de protecție de minimum 15 metri de vegetație densificată, în care este ascuns un gard filiform pentru controlul intruziunii. Acesta este traversat cu prudență de o alee supraînălțată.
De aici, o gamă bogat nuanțată de posibilități, de la sălbăticia naturii, la ordinea exprimată, parcul imaginat de noi încearcă să reconstruiască granițe, limite, să fixeze geometrii la limita ștergerii; de fapt, locuri ce reeditează presiuni grele acolo unde liniile ambutelate par să o ceară, să întrevadă semnele, să decripteze striațiile pe care aparența întinderii locului abia le suporta.
Am început cu identificarea și cartografierea vegetației care s-ar putea transforma într-o natură potențată de susținere (așa cum o descriu Nigel Dunnett și James Hitchmough), una care să suporte un nivel acceptabil de biodiversitate și să arate un pic de sălbăticie. Este vorba de plantații autohtone, grupate, care pot avea un impact la distanță, în timp ce, unele individuale, pot marca anumite puncte într-o plantație matriceală.
Pentru a asigura supraviețuirea acestor pete verzi extinse, se adaugă specii în afara celor locale existente, după modelul CSR, care înseamnă, în total, specii de pionierat competitive, tolerante la stres și rudimentare. Astfel, se formează Pădurea și peticele verzi.
La acest peisaj moale - teritoriu peisagistic "soft" - acoperit cu vegetație și suprafețe permeabile, discursul se referă la realizarea marginilor, la o pasiune a granițelor care, din concentrarea obsesivă a marginilor și limitelor cu aglomerări de detalii ordonate, pivotate și aderente, cu suporturi funcționale de cadre, generează zone insidioase ca repere în separările zonale deja enunțate: Curțile, Estradele de joncțiune, Viile, Grădinile de rând. Ele adăpostesc o arhitectură de structură metalică modulară prefabricată, neinvazivă și flexibilă, modulară.
Deschiderea impracticabilă
Parcul pe care l-am imaginat încearcă să restabilească limite, să fixeze geometrii, de fapt locuri, aflate în pragul ștergerii, să reediteze grelele atracții gravitaționale în jos, acolo unde liniile ambuscate par să o ceară, să întrevadă semnele, dungile pe care aparența locului abia reușește să le susțină. Este vorba despre marcarea marginilor cu un fel de pasiune pentru margini, un mod de a concentra obsesiv marginea, de a descrie incomensurabil prin aglomerări și detalii pivotate/aderente, cadre funcționale întrepătrunse și adiacente, un efort de a face ca limitele să reapară cumva în prezență.
Acest montaj se sprijină fără să știe pe formidabila unicitate care este scandalul Creației - pe aceeași ramură, nicio frunză nu este la fel cu alta, o vibrație internă a Naturii, Imperceptibilul prin care un parc se ocupă discret, ceea ce parcul conservă, păstrează și arată... aceasta este lumina grădinii - acest montaj se sprijină și pe altceva, ceva ce ar trebui pur și simplu și fără complicații să fie scos la lumină și arătat ca atare.
Este de sperat ca cel care se întâmplă să rătăcească prin parc și prin limitele sale, după ulterioare scufundări în masivele de vegetație și în aleile ordonate, va rămâne cumva ancorat în loc de deschiderea sa, de această neașteptată impracticabilitate și de faptul că este văzut și îndepărtat de prezent. S-ar putea, de fapt, ca orice parc să se substanțieze inițial pe această promisiune.
