Comentariul autorului:
Virtuţile Restului - Locul ca rest
Argumentul temei de concurs aminteşte de neajunsul locului,,nebăgat în seamă" dar mai ales despre potențialul unui astfel intrat în conştiinţa locuitorilor oraşului. Proiectul nostru încearcă să se fundamenteze aşadar tocmai pe acest neajuns speculându-l ca o reală virtute a locului la care facem referire. Orizontul de lucru şi substanța proiectului încearcă deci să potenţeze locul uitat şi abandonat, restul născut la marginea la care organizarea urbană, oraşul propriu-zis, încetează.
Restul la care facem referirea este ceea ce lasă în afară gândirea carteziană, acel ceva ce nu poate fi ordonat, măsurat şi sistematizat riguros spre a fi explicat şi limpezit. Vorbim deci despre o aderență difuză la oraș a unui loc inexplicabil, aparent fragil, ce stă sub semnul sintagmei ubicue,,şi în rest nimic altceva". Situația pe care încercăm să o descriem se referă în fapt la anomaliile ce însoțesc ca martori marile limpezire şi griduri ordonatoare proprii creșterii unui oraș. Restul care rezistă în oraş este mărturia perplexității actului geometric în fața imperfectului.
Locul parcului,,Bună Ziua" este unul nedeterminat, aflat în spate ca un zvon insignifiant, rămășițele unor margini fragmentare şi difuze rămase înafară, uitate. Tocmai această uitare constituie, credem noi, bunul patrimonial latent subiacent acestui loc, acel ceva ce trebuie conservat. Proiectul caută aşadar să cultive ceea ce este propriu acestui spate, intervalul suspendat între sistematizări şi lotizări, anexa a ceva mai important ce se dorește a fi expus. Proiectul se întemeiază deci pe această calitate a ceea ce nu trebuie văzut, anexa ca umbră, grădinile din spate şi resturile de curţi ale caselor. În mod paradoxal, totuşi, tocmai acest ceva care este uitat, rămas ascuns, devine un depozitar difuz al memoriei.
Limita/granița din spate este totodată locul uitat şi „,abuzat” în sensul unei discrete lezări a proprietăţilor şi a unei acaparării naturale a marginii pentru uzul personal - o tehnologie constructivă a improvizației cu curți adiacente şi grădini de legume, depozite și ateliere, un elogiu al utilului exaltat, direct, necomplezent predispus la o irizare a granițelor acestuia cu parcul propriu-zis. Această situație de negociere de o parte și de alta a limitei descrie cadrul unui drept de folosință, ad usum" care crește către parc acaparându-l ingenios şi într-o măsură potrivită locuirii cu rânduri de grădină şi striuri alungite de viță de vie şi livezi crescute firesc pe direcțiile limitelor dintre parcele. De cealaltă parte, intrările în parc, mai degrabă inaparente, sunt atent dozate şi înaintează discret dincolo de margini palpând o vagă ordonare a ipotezei fragmentului de oraș încă neconstruit. Articulările, traversările, pragurile, bornele şi supapele către oraș păstrează cu precauție pneuma prețioasă a restului din spatele lor. Marginea devine astfel o cusătură de culturi de toate felurile și traversări telescopate în profunzimea oraşului, o țesere propriu-zisă de locuri și lucruri ca o consolidare şi un elogiu adus hotarelor. Proiectul se sprijină, în fapt, pe o anume reverenţă pentru incompletitudine şi fragilitate, nevoia unui altceva (vecinătatea) necesar celui de aici ca el să poată fi- masa din sufrageria casei este pentru că există ușa din spate, grădina cu poartă, sera-atelier, grădina din afară, din parc, și zidul de sprijin al versantului de care se sprijină uneltele, arbuştii de pe marginea drumului din pământ bătătorit, bicicleta, vița de vie, pergola, oglinda de apă a stăvilarului devenit artefact esențial al întemeierii noului loc, linia alunecoasă a Becaşului şi, simetric de cele mai multe ori, de partea cealaltă, o altă masă aflată într-o altă sufragerie, și tot aşa. Proiectul este obligat să dezvăluie acest inextricabil al fragilului, al împletirilor şi suprapunerilor, iradieri ale lucrurilor ca ustensile dinspre unele spre celelalte.
În final, ne găsim în situația unei încăpăţânări de a persista a restului, o virtute dată poate tocmai de fragilitatea şi adâncimea inexplicabilului din el (lipsa de sens), de,,dezordinea" sa care poate face față ultragiului sistematizării. Așa se întâmplă adesea că aneza supraviețuiește casei mari şi este de meditat dacă nu cumva restul, acest şi în rest nimic altceva" ce ne însoțește proiectul şi felul de a vorbi, este de fapt fundamentul pe care orice ordine îl reclamă neştiut. Restul ține grid-ul ordinii şi îl face pe acesta posibil; totodată, este posibil ca tocmai nepotrivirel orașului, resturile lui să fie esențiale persistenţei şi permanenței armonioase a acestuia. A sta și a vedea cu spatele poate fi o strategie, iar miezul acestei situări şi toate instrumentele adecvate punerii ei în operă au fost tema stringentă a proiectului nostru - cum anume poți deschide un loc ca parc retrăgându-l totuşi cu precauție în același timp, păstrându-i comunul abstras cu discretie, difuz.
Dincolo de încadrarea în primă instanţă reală a restului la care proiectul propriu-zis face referire - țesutul dens de locuințe aflat preponderent către limita de Nord a perimetrului delimitat prin tema de concurs - propunem şi ipoteza unei limitări fictive care să încadreze restul și să îl restituie oraşului. Ipoteza parcelarului ca lotizare cu străzi şi fundături, loturi înguste şi lungi cu grădini ataşate parcului şi negociate discret cu muchia versantului, este exlusiv una discursivă cu rolul de a evidenția posibilitatea și potențialul proiectului, de a pune în emfază deschiderea rămasă în spatele oraşului proiectat. Limita este, aşa cum spuneam, esențială proiectului; primele bruiaje care dezvăluie caracterul difuz al acesteia se nasc din străzile şi fundăturile deja existente (şaptesprezece la număr). Totuşi, dincolo de aceste traversări, ipoteza fictivă pe care o numeam anterior stabileşte circumstanţele unor alte străpungeri care să permită atașarea de noi astfel de acte de locuire, sau chiar să le orienteze pe acestea și să le ataşeze într-o manieră mai firească parcului. Limita parcului cu oraşul este brăzdată aşadar de înţepături" fine şi „cusături" discrete în vreme ce miezul ajunge să fie punctat şi măsurat aleatoriu de borne-popas, locuri croite de-a lungul traseelor care traversază parcul. Bornele despre care vorbim sunt atât fragmente şi resturi de instrumente infrastructurale restaurate şi reutilizate (ecluzele), dar și obiecte noi propriu-zis, aglutinări şi sedimentări adunate gravitațional în jurul unui colt de zid, al unei cişmele, al unei banchete, sau al unei pergole. În câteva situații, aceste piese grele aşezate pe muchia parcului devin porți principale de acces către desciderea luminoasă dinăuntru, pajiștea cu flori și sala, casa mare. În spiritul lucrurilor deja dezvăluite, proiectul urmăreşte ca tocmai în partea cea mai delicată şi sensibilă a lui, anume vegetaţia, să dea dovada unui minim intervenţionism recuperator care să restituie oraşului parcul ca un rest eminamente esențial. Intervenţia nu va fi deci una abuzivă de hiper-proiectare a unui loc ale cărui virtuți rezidă tocmai în caracterul spontan al ivirii acestuia în oraş. Propunem aşadar toaletarea şi curățarea minimală a vegetaţie existente şi completarea/densificarea locală a acesteia în funcție de compatibilități ale plantelor unele cu celelalte, dar, mai ales, ale acestora cu solul și locul propriu-zis. Vegetația devine totodată prilejul unei lumini radiante care poate învălui parcul pe timp de noapte - soluțiile de iluminat prevăd în cea mai mare măsură evidenţierea coroanei copacilor, a sălciilor de pe margine Becaşului, cu surse discret inserate în piesele-bornă pe care proiectul le propune. Dincolo de halourile ataşate pârâului, propunem totodată o lumină caldă şi difuză pe conturul limitei difuze și, local, pe zonele de popas ataşate bornelor şi porților de acces.
Sistematizarea cu alei, trasee pietonale şi piste de biciclete este, din nou, una discretă născută din măsura şi natura intrinsecă a locului. Totemele, bornele şi soclurile cu banchete şi cişmele sunt în cea mai mare măsură relizate din pământ argilos compactat şi tasat în straturi succesive şi apoi impermeabilizat pentru a rezista condițiilor de climă. Aleile sunt, la rândul lor, poteci din pământ brut
bătătorit şi sistemaitzat/sprijinit minimal pe alocuri sau zone difuze finisate cu piatră concasată 6-10mm, pierzându-se în straturile vegetale și punctate de speciile de copaci cu coronament
umbrelar.
