Comentariul autorului:
Victor Ștephănescu a fost unul dintre cei mai valoroși arhitecți români de la începutul secolului al XX-lea, dar, spre deosebire de alți arhitecți contemporani lui, despre el și opera lui s-a scris prea puțin.
Este menționat de Carmen Popescu, alături de alți arhitecți, în Le Style National Roumain – Construire une Nation à travers l'architecture 1881-1945, de Nicolae Șt. Noica în Lucrări publice din vremea lui Carol I și în Lucrări publice în vremea Regelui Ferdinand, de Vasile Țelea într-o enumerare cronologică a lucrărilor arhitecturale de referință din România – Arhitectura secolului 20.
Născut la București pe 4 mai 1876, Victor Ștephănescu este fiul dirijorului, compozitorului și pedagogului George Ștephănescu, fondatorul Operei Române și al lui Caliope Petrescu.
Urmează Gimnaziul Mihai Bravu și Liceul Sf. Sava din București. După 1894, studiază la Politehnica din Dresda și la Ecole Nationale des Beaux Arts, Ecole Speciale d`Architecture din Paris. În ultimul an de studenție (1900), primește premiul „Amphiteatre” pentru compoziție arhitecturală, iar la terminarea studiilor, în anul 1901, iese pe locul I la arhitectură și ca arhitect „salubrist”.
Întors în țară, proiectează câteva locuințe individuale pentru persoane importante din București și predă ca profesor la Academia de Arte Frumoase din București, până în anul 1907. 7
Se face repede cunoscut în București, astfel că devine arhitect-șef al expoziției jubiliare
din 1906 (alături de arh. Ștefan Burcuș). După 1906 primește numeroase comenzi de la stat și particulare în București ̶ Institutul Geologic, Cercul Militar, Poșta și Centrala Telefonică de pe B-dul Dacia în București etc. ̶ și în țară: Catedrala Încoronării (Alba Iulia), Palatul Comunal, Moscheea Regală, Bursa de Mărfuri din Constanța, Cazinoul din Mamaia și multe locuinte particulare.
Majoritatea cladirior de uz public proiectate de Ștephănescu sunt astăzi declarate monumente istorice.
