Comentariul autorului:
Cartea investighează o filă din istoria urbană românească, aplecându-se asupra modului în care au apărut și au fost implementate primele măsuri ce au încercat să răspundă problemelor generate de locuirea de masă și de criza din domeniul imobiliar. Scopul cercetării constă în clarificarea modului în care locuirea de masă și periferia s-au definit ca subiecte ale preocupărilor teoretice, arhitectural-urbanistice și politice și a efectelor pe care aceste abordări le-au avut asupra mediului urban. Textul atinge teme de interes pentru cercetarea de istorie urbană din România, investigând evoluția periferiei Capitalei, problemele pe care această dezvoltare le-a generat și răspunsurile ce au fost formulate pe cale teoretică, administrativă, legislativă și practică. E urmărită, de asemenea, evoluția doctrinei și a ideologiei în care se încadrează viziunea generală despre oraș, despre locuire și despre asistență și politică socială, alături de relațiile care se stabilesc între nevoile orașului și ale societății și răspunsul dat de autorități. Modul în care administrația s-a confruntat cu aceste teme a variat de-a lungul timpului, evoluând de la o ignorare aproape totală către conștientizarea problemelor pe care dezvoltarea necontrolată a terenurilor de la marginea orașelor le puteau genera pe termen lung și culminând cu asumarea acestor dezvoltări ca parte consistentă - poate chiar prioritară - a politicilor urbane.
Prin politici de locuire se înțelege, în contextul acestei cercetări, ansamblul măsurilor legislative și practice dezvoltate și implementate de administrația publică, menite a veni în întâmpinarea problemelor locuirii, în acord cu nevoile populației și cu prioritățile de dezvoltare urbană. Astfel, sunt încadrate în categoria politicilor de locuire și acele măsuri legislative cuprinse în legile și regulamentele de urbanism, care au dictat configurarea țesutul rezidențial. De asemenea, de interes a fost și evoluția teoriei autohtone de urbanism de-a lungul perioadei studiate, înțeleasă ca fundament al măsurilor dezvoltate de administrație. În afara acțiunilor directe pe care statul le-a luat în vederea realizării de locuințe, tot în categoria politicilor de locuire intră și acele măsuri indirecte care au vizat susținerea investiției private (manifestate, în principal, prin avantaje fiscale și constrângeri sau permisivități legislative) sau asigurarea unui nivel redus al chiriilor locuințelor existente în oraș.
Efectele spațiale ale acestor politici au avut puterea de a schimba fața periferiei, prin generarea unui țesut planificat, format din fragmente urbane dezvoltate pe baza regulilor moderne. Modernizarea generală a statului a fost acompaniată de o modernizare a politicilor sociale și a viziunii asupra orașului. În termeni absoluți calitatea vieții și a cadrului urban a crescut semnificativ, în acord cu noile nevoi ale societății, deceniile dezbătute în acest studiu fiind martorele procesului complex de naștere a periferiei moderne.
