Comentariul autorului:
Povestea începe cu trăirile unui copil care hoinărea toată vara prin sat și pe dealuri, care iubește livezile, umbra și roadele lor, razele de lumină curajoase ce pătrund prin frunzișul des, foșnetul vântului și mireasma fructelor coapte. Ea continuă cu o dragoste tăinuită pentru tradițiile și meșterii satelor, acei puțin care nu au abandonat meșteșugul și îl practică cu entuziasm copilăresc. Acei meșteri care își doresc ucenici cu ajutorul cărora satul de mâine să nu fie străin de cel de azi.
Proiectul intervine într-un proces pentru a continua și pentru a (re-)inventa satul contemporan. Pentru a susține în egală măsură continuitatea și (re-)inventarea satului românesc, situl ales trebuia să se afle într-o zonă mai puțin atinsă de dorințele arzătoare ale modernizării, dezvoltării nefirești, atât din punct de vedere etnografic, cât și arhitectural.
Așa începe povestea locului, care mi s-a dezvăluit pe parcursul a unui an, pe care l-am cunoscut la ceas de seară, când norii grei de ploaie apăsau satul din deal, dar el radia și printr-o șoaptă mă convingea să-l aleg ca fundament al ideii mele.
Astfel s-a conturat tema care are ca puncte de plecare locul și o comunitate intențională formată din cinci familii tinere doritoare să descopere ce înseamnă a locui la curte, ce înseamnă să întreți o gospodărie și cum te întrețin roadele muncii din gospodărie. Membrii comunității vor locui permanent în satul Poienărei, dorind să se întrețină din produsele locale. Astfel, vor avea o vatră unde vor pregăti conserve pentru iarnă, dulcețuri, murături, vor avea un turn plin cu plante medicinale și multe mirodenii. Aceștia oferă oportunitatea atât sătenilor să povestească despre cunoștințele lor și să petreacă momente culturale, spirituale, educative în cadrul fundației, cât și celor din afara satului, care ar putea deveni gazde ale comunității pentru cel puțin zece zile, participând la toate activitățile gospodăriei.
Din punct de vedere arhitectural, locul în sine este un dat puternic, o succesiune de poieni separate de rânduri de pomi în proximitatea livezii cu câteva luminișuri. Spațiului neconstruit descris i se alătură o alee pavată străjuită de brazi înalți ce conduc către școala neutilizată a satului ( în sat mai sunt trei copii, cel mai mic având 10 ani; numărul sătenilor: 70).
Proiectul ia formă în urma stabilirii relațiilor dintre spațiile nou propuse și existentul, fie el construit(școala, gardul de lemn, de plasă) sau neconstruit( limitele vegetale, topografia). „A mă așeza în umbră”, la marginea poienilor, nu a însemnat doar o simplă privire „către” și refacerea limitei luminișului prin construit, ci a însemnat a răspunde punctual datelor locului, declivității terenului, orientării, punctelor de belvedere obținute.
Mi-am propus să lucrez cu limitele fragile cu care operează satul și cu relația de vecinătate care se creează între clădirile aceeași gospodării, sau între clădiri și vegetație, sau între toate acestea și cele alăturate.
