Comentariul autorului:
O instituție concepută cu scopul de a aduce arhitectura în conștiința publică, ce ar putea trezi dorința unui oraș mai coerent și mai îngrijit, este ceea ce ar aduce un mic aport la ameliorarea crizei de identitate în arhitectura românească contemporană.
Un loc al dialogului și al schimburilor de idei.
Un loc al îmbogățirii spiritului.
Un loc prin excelență public, pe care îl poți fie doar privi, fie traversa, fie pătrunde și descoperi.
Un loc ce își face loc într-un țesut ambiguu și care, deși este o prezență prin înfățișarea sa, nu este o agresiune.
Un spațiu public născut dintr-un gest de retragere, de dare înapoi, de ocrotire și îmbrățișare a golului.
O agora.
Un muzeu de arhitectură pe verticală, cu mici saloane ce relevă istoria și patrimoniul arhitectural românesc.
Micile saloane în care poți simți intimitatea omului contemplând opera din fața sa, în tihnă.
Un stocaj al memoriei construite românești.
O curbă protectoare, ce îmbrățișează spațiul liber și găzduiește întreaga lume a noii instituții.
O mare sală a schimbului de idei.
O bibliotecă de arhitectură.
Un salon de întâlniri.
O arhivă de proiecte - o punere laolaltă a dovezilor rămase, prezente și viitoare.
Două ateliere de lucru în tihnă, care se deschid către terasă, dar în care se pastrează conștiința agorei prin micile goluri din fațadă.
O galerie de expoziții obscură, în jurul unui copac vechi.
O recurență aproape obsedantă a pătratului.
O gradație a privatului pe înălțime, reflectată pe fațada principală curbă.
O dorință de atemporalitate.
O evidențiere a structurii, prin care casa îți spune cum a fost construită.
O austeritate a materialului prin care nimic nu este ascuns.
O arhitectură fară mască.
O arhitectură sinceră.
Casa Arhitecturii.
