Habitatul rural tradiţional prahovean

Habitatul rural tradițional prahovean
Autori: arh. Călin Hoinărescu, arh. Manuela Hoinărescu, istoric Irina Paveleţ

Intenţia autorilor a urmărit abordarea problemelor legate de habitat utilizând metoda transdisciplinarităţii. Habitatul rural tradiţional, componentă fundamentală a identităţii noastre sociale şi culturale, s-a constituit în contextul interferenţei pe parcursul mileniilor, în etape succesive a unor factori formativi prezenţi pe teritorii întinse din Orientul îndepărtat până în arealul occidental.
Este susţinut de mulţi specialişti faptul că obştile săteşti autonome erau străvechi în raport cu secolul al XIV-lea, când administraţia medievală s-a cristalizat şi pe teritoriul ţării noastre.
Această formă de proprietate a generat un mod specific de ocupare a teritoriului, cu aşezări care s-au dezvoltat prin roire, matricea originară a aşezărilor fiind prezentă şi astăzi. Modelele legate de habitat, organizarea teritoriului, constituirea aşezărilor, alcătuirea clădirilor cu funcţiuni diverse reprezintă o componentă fundamentală a memoriei colective. Analiza atentă a evoluţiei repertoriului de modele specifice unor teritorii va conduce la identificarea, clasificarea şi etalonarea secvenţelor care compun configuraţia culturală a arealului respectiv. Putem să afirmăm că ceea ce îndeobşte este numită de noi „arhitectură rurală” şi, mai vag, „arhitectură populară” reprezintă, de fapt, arhitectură moşnenească. Moşnenii, ţărani liberi, proprietari de moşie, sunt autorii modelelor de locuinţe săteşti care au făcut faima acestei arhitecturi în ţară şi în Europa.
Factorii formativi care condiţionează definirea tipologiei locuinţelor săteşti tradiţionale se referă la volumetrie, planimetrie, structură constructivă şi expresie de arhitectură. Prezentarea individuală a acestor factori formativi nu trebuie să conducă la izolarea acestora din contextul rapoartelor de interdependenţă, întrucât fiecare din factori condiţionează şi totodată derivă din ceilalţi, realizându-se un tot unitar, care conferă specificul clădirilor din diversele zone ale ţării. În ceea ceea ce priveşte repertoriul de modele de locuinţe ţărăneşti, anexe gospodăreşti, cârciumi, prăvălii, se remarcă omogenitatea soluţiilor volumetrice şi planimetrice şi chiar asimilarea influenţelor stilistice de sorginte urbană prezente în majoritatea localităţilor, indiferent de configuraţia aşezării (aşezare organică sau aliniată). Acest fenomen probează autonomia relativă a repertoriului de modele prezent în arealul prahovean în raport cu tipologia aşezărilor.
Lipsa rădăcinilor este premisa dezvoltării pretutindeni a unui produs arhitectural și urbanistic de nicăieri, iar alienarea sufletească prin dizolvarea identității locale este garantată. De fapt, teama de alienare prin pierderea identității locale a constituit adevaratul motiv pentru care autorii lucrării de față s-au străduit să ducă la bun sfârșit această lucrare.