Cui aparţine patrimoniul, cum anume îl gestionăm, cum îl cercetăm, ce facem cu el - sunt câteva dintre dilemele care s-au conturat în anii din urmă şi pe care am încercată să le înţelegem, respectiv soluţionăm. Întrebările au apărut în cadrul unui proiect de cercetare mai amplu, Cimitirul ca element în evoluţia peisajului cultural, proiect finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Între rezultatele studiului se regăsesc două volume publicate după cum urmează: Cimitirul ca element în evoluţia peisajului cultural. Studiu de caz: Cimitirele rurale din Banat (2012), respectiv Cimitirul ca element în evoluţia peisajului cultural. Studiu de caz: Cimitirele rurale din Banat. Recomandări de protecţie a caracterului etnic în cimitirele rurale româneşti, sârbeşti şi ucrainene din Banat (2013).
Miza majoră a fost studierea patrimoniului rural din Banat din perspectiva cimitirului pe care l-am considerat „loc social total”, în linia lui Marcel Mauss, un spaţiu generator de moştenire culturală, dar şi de peisaj cultural. Cercetarea s-a realizat într-un context mai larg, care a luat în calcul atât studierea arhitecturii vernaculare, cât şi a relaţiilor sociale şi practicilor comunitare. Ideea a apărut şi ca urmare a identificării unei „crize” a patrimoniului şi a identităţii locale, asupra căreia, însă, am abordat o nouă perspectivă – interdisciplinară, intens subiectivă, pornind de la general în primul volum (care oferă o imagine panoramică) pentru a ajunge la particular (al doilea volum focalizează pe un anume cimitir, cel din satul Crivina de Sus, zona etnografică Făget).
„Criza identităţii este procesul de deconstruire în cursul căruia se (re)construieşte o identificare nouă, mai mult sau mai puţin stabilă, dacă nu cumva apare imposibilitatea de a construi o identitate solidă: în acest ultim caz, subiectul trebuie să se acomodeze, dacă reuşeşte, cu o stare de criză mai mult sau mai puţin permanentă.” scrie Jacques le Rider, comentând modernitatea vieneză şi crizele identitare pe care aceasta le-a traversat. Într-o manieră mai puţin canonică, am considerat „criza” drept un laborator în care se deconstruiesc, respectiv se construiesc nu doar identităţi, ci şi idei sau paradigme, respectiv moduri noi de abordare – a arhitecturii şi a rolului arhitectului, în cazul de faţă. „Criza” este un punct de turnură ce poate însemna fructificare, o nouă perspectivă, posibilitatea de a învesti lumea cu noi sensuri.
Volumele aduse în discuţie propun o manieră „polifonică” de abordare a arhitecturii vernaculare, capitolele sunt construite de autori care atacă teme precum: multietnicitatea, multiconfesionalismul sau interculturalitatea, considerate caracteristice Banatului.
Scoţând disciplinele pe care le reprezentăm din academia, democratizând cercetarea (printr-o intensă colaborare cu oamenii din comunităţile investigate) încercăm să oferim soluţii unei „crize” care poate însemna şi lipsa contactului cu societatea.