Monument Comemorativ Dâmbul Tătarilor

Autor:
Miklós Köllő
Beneficiar:
Mănăstirea Franciscană, Lăzarea
Localizare:
România, jud. Harghita, Lăzarea, f.n. vezi harta
Pe vremuri, pe locul bătăliilor câştigate, se ridica o capelă. Dâmbul Tătarilor este un asemenea loc. Capela nu s-a construit niciodată şi noi am primit sarcina de a construi o scenă acoperită, pentru festivităţile de comemorare a evenimentelor din anul 1658. Am ales lemnul, ca material local şi cu logica şi simplitatea cu care se realizează un coif şi o armură, am schiţat micul ansamblu compus din sanctuar, navă şi turlă.
Arhitectura din lemn devine o modă, în care lumea preferă soluţiile perfecte, high-tech, care necesită nivel de tehnologizare foarte ridicat sau materiale speciale, scumpe. Bugetul proiectului nu a permis o asemenea intervenţie, astfel am ales regândirea arhitecturii tradiţionale şi adoptarea unei soluţii inginereşti de epocă, care poate fi realizată prin tehnologii intermediare sau chiar low-tech. Astfel proiectul s-a putut realiza cu localnici şi cu resurse locale.
Sanctuarul este realizat cu structură din nervuri de lemn lamelar încleiat -o trimitere la corurile bisericilor gotice, respectiv la coifurile transilvănene utilizate în epocă. Nava este pe structură oikos, şi se deschide în plan către public. Structura spaţială este rigidizată cu astereală de scândură şi acoperită cu învelitoare din şiţă asemănător armurii care îmbracă cămaşa de zale. Turnul din proiect –la rândul lui se deschide către public şi este o reţea spaţială descoperită. Prin organizarea planimetrică asemănătoare unui evantai, spaţiul se deschide către un peisaj, în care, în prim plan este un teren cu  o pantă mică, care  funcţionează ca un amfiteatru. Cu ocazia slujbelor, se foloseşte şi sanctuarul, iar cu ocazia spectacolelor în aer liber, nava este folosită ca scenă.
Sistemul oikos este o structură istorică, perfecţionată din cauza nevoilor născute după cel de-al doilea război mondial, şi anume din nevoia de a acoperi spaţii mari cu costuri reduse. La adoptarea structurii am ieşit din tiparele obişnuite, prin adaptarea la un plan trapezoidal în locul unui plan dreptunghiular. Pentru un aspect exterior am ales învelitoarea de şiţă, care se pretează pe curbura structurii. Nevoia de şiţă a reînviat o meserie aproape uitată în zonă. „Draniţa” lungă de cca. 60 de cm a fost despicată de meşteri locali.
Cu excepţia fundaţiei de beton şi a şuruburilor de fixare şi cuielor, totul este realizat din lemn local –materie regenerabilă- de către meşteri locali.
Prin fantele dintre cele trei componente şi prin transparenţa structurii, construcţia se dizolvă în peisaj. Finisajele se îmbătrânesc asemănător arhitecturii vernaculare din zonă. Raza de procurare a materialelor lemnoase este sub 30 km. Transportul acestui tip de structuri se face foarte uşor, lamelele pot fi împachetate compact.
Poate că (şi cu atât nai mult în vremuri de criză)utilizarea materialelor şi a know-how-ului tradiţional ar putea reprezenta un colac de salvare pentru arhitectură.

Panou pentru expoziţie

Click pe panou pentru a-l vedea la mărimea originală (se va deschide într-o fereastră nouă).