Comentariul autorului:
Tema proiectului, Casa filmului propune reflecția asupra unei legături subtile, dar profunde, dintre film și locuire. Titlul însuși sugerează mai mult decât o simplă funcțiune: vorbește despre un adăpost al cinematografiei, un spațiu dedicat vizionării, trăirii și împărtășirii artei filmului. Este o casă pentru cinefili, pentru artiști, pentru comunitatea tăcută, dar vibrantă, care simte nevoia unui loc în care filmul să nu fie consumat, ci locuit, ca o prelungire firească a vieții interioare.
Strada Matasari este un fragment viu al orașului, retrasă și liniștită, purtând un simbolism cultural pregnant. Din punct de vedere urbanistic, strada păstrează structura stratificată a unui oraș în tranziție: o fostă arteră rezidențială de clasă mijlocie, devenită în ultimele decenii un teritoriu cu funcțiuni mixte, în care spațiile de locuire coexistă cu ateliere, cafenele independente, librării și inițiative culturale alternative. Cultural și social, strada s-a redefinit prin evenimente precum „Femei pe Mătăsari”, care au contribuit la revitalizarea percepției urbane asupra zonei, transformând-o într-un pol de dialog urban contemporan. Situl nu se afla intamplator ina apropierea universitatii de arta teatrala si film, multe din activitatile care iau parte la acest eveniment pe strada matasari sunt sustinute sau contribuie la acestea studentii facultatii.
Demersul arhitectural își propune nu o inserție autoritară, ci una discretă, care împrumută morfologia vernaculară a zonei: o compoziție dezvoltată în lungul parcelei, inspirată de casele vagon și de succesiunea curților intime. Spațiile interioare ale clădirii sunt gândite pentru a sprijini activ comunitatea artistică locală și studenții: o videotecă și o bibliotecă la parter, mici săli de proiecție, spații de expoziție temporară și, mai ales, o “sală a orașului” la etaj, un spațiu versatil dedicat întâlnirilor, proiecțiilor, repetițiilor și dialogului public. Această funcțiune a rezultat din discuții directe cu studenți ai UNATC, care resimt acut lipsa unor astfel de locuri de studiu și expresie.
Mai mult decât o clădire, Casa filmului devine un filtru între oraș și intimitatea cinefilă, un parcurs inișiatic. Accesul se face gradual, printr-o serie de praguri, o poartă închisă, o alee îngustă, o curte de primire, până ce vizitatorul pătrunde într-un univers interior, protejat, construit pentru a încuraja apartenența, nu expunerea. Această abordare este susținută conceptual de reflecțiile lui Gaston Bachelard despre intimitate și spațiul protejat, dar și de ideea memoriei colective urbane la Aldo Rossi.
Casa filmului devine astfel un loc de apartenență tăcută, un refugiu comunitar pentru gândire, imagine și dialog. O arhitectură care nu domină, ci completează. Nu se arată, ci se lasă descoperită. Proiectul își asumă astfel o poziție echilibrată între intervenție și retragere, între prezență și discreție. El nu caută să domine, ci să completeze. Casa filmului este un spațiu al memoriei și al devenirii, o arhitectură a comunității tăcute, care se exprimă nu prin spectacol, ci prin profunzimea tăcerii împărtășite, deoarece, în fond, propunerea nu este o instituție, hub sau centru cultural, ci este la origine o Casă.
