Comentariul autorului:
Orașul Gherla constituie o excepție notabilă de la legea generală nescrisă a laissez-faire-ului urbanistic: reprezintă unicul oraș din Transilvania ce a fost fondat în secolul al XVIII-lea după un plan prestabilit, întemeiat fiind de către coloniști armeni refugiați. Mai mult decât atât, a fost edificat într-o cheie barocă majoră. Urbanismul baroc este recunoscut după intenția de planificare scenografică, fiind definit de o ordine exhaustivă a sistemului de străzi și piețe.
În această veritabilă rezervație urbanistică, casa Lászlóffy - casa ce poartă numele maghiarizat al familiei armene Vasilian - ocupă un rol central în desfășurata vizuală a fronturilor de locuințe citadine amplasate pe principala cale de acces în oraș, Ulița Apei. Ca reper al unei urbanități specifice afirmate într-o zonă preponderent agrară, casa Lászlóffy înseamnă totodată și un edificiu memorial, găzduind gimnaziul de băieți armean-catolic și chiar un club al tineretului.
Funcțiunea actuală - muzeul orașului - este cea care a prilejuit restaurarea imobilului aflat într-o stare avansată de degradare. Acest proces a presupus menținerea a cât mai mult din substanța originală a casei: volumetria, modenanatura fațadelor străzii și componentele artistice.
Compoziția către stradă este reținută, relativ plană, specifică frontului baroc, definită de tandemul format din corpul cvadril-travat al casei cu etaj și acoperiș, împreună cu portalul tipic, monumental și bogat ornamentat. Busturile înfățișând turci așezate pe cornișa frântă a portalului sugerează un element exotic în decoratia de fațadă.
Imaginea care se relevă dinspre curtea interioară este una ceva mai dinamică, reprezentând o compoziție tripartită clasică, formată dintr-o dominantă verticală majoră, corespunzătoare corpului casei de scară circulară, dominanta minoră a locuinței propriu-zise și dominanta orizontală a anexei. În zona comună a acestor direcții a fost inserat un corp nou destinat accesului public, o articulare formală și de expresie plastică neutră.
Corpul anexă este cel care a permis cele mai multe intervenții, desfacerea unor porțiuni de zidărie scoțând la iveală un portic excepțional, ale cărui arcade vin să confere ritm compoziției spațiale. Interiorul a fost amplificat și dinamizat prin darea în folosință a podului și construirea unor supante/pasarele metalice. Astfel, aici a putut fi organizat un spațiu comun dedicat activităților și întrunirilor culturale, precum și expozițiilor temporare.
Un astfel de proiect se definește prin discreția - dar mai ales coerența - detaliilor. În primul rând investigația ce precede o astfel de lucrare a relevat o configurație complexă: picturi murale ascunse, încadramente de piatră îngropate în masa de zidărie, goluri de uși și ferestre ce au fost pe parcurs obturate.
Medierea care se face în acest caz este una multiplă: între elementul flamboyant baroc și dispozitivul ubicuu tehnologic, între palimpsestul stratigrafic și suprafața lisă. Între ceea ce este stabilit ca existent și ceea ce urmează a fi descoperit valoric pe șantier. Și, nu în ultimul rând - într-o cheie deopotrivă pragmatică și ideatică - între ceea ce se poate restaura acum și ceea ce se poate lăsa pentru generațiile viitoare.
