Comentariul autorului:
ARHITECTURA
Pe lângă această clădire am trecut adesea lăsându-mi privirea să cotrobăie printre golurile ce permiteau aerisirea spațiului interior. Am aflat astfel, că sufletul pe care îl avusese odată, mai demult, lipsește.
Imaginea rămasă în memoria colectivă, datorită darului artei (fotografia, pictura, scrisul…) este asociată fie cu clădirea Școlii Civile de Fete, mai apoi transformat în Palatul Episcopiei Greco-Catolice a Maramureșului, a Interprinderii de Tricotaje (din perioada regimului comunist), fie cu imaginea unui imobil mascat căruia i-au fost adăugate pancarte temporare pentru a-i ascunde secțiunile prăbușite considerate un pericol iminent în colectivitatea urbană. Realitatea nu mai poate ascunde acest fapt: devastată, clădirea e disfuncțională în totalitate din cauza destrămării țesutului architectural în proporție de 60% ( o estimare facută în urma unei evaluări, atât cât îi este permis ochiului să perceapă).
Deși strigă dupa ajutor, clădirea este ignorată…
FOTOGRAFIA
M-am angajat în fotografierea acestui monument istoric pentru a fixa imaginea stadiului său actual, în eventualitatea materializării gândurilor : Ce se va întampla cu el? Cine îl va salva? Când?...
Cu prilejul acestei expoziții mi-am permis să verbalizez această frământare într-un spațiu public, asumându-mi un apel spre o chemare a mobilizării societății…
Oare pentru o arhitectură “altfel” nu ar trebui noi să fim “altfel”?
OMUL
În cartea sa “Civilisation and Its Discontents”, Sigmund Freud afirma că nimic nu dispare în psihic, amintindu-ne că uitarea nu înseamnă distrugere ci doar ascunderea urmelor. Orice idee, experiență, odată trăite, sedimentate în adâncurile minții, nu pot dispărea complet… orice poate supraviețui în anumite circumstanțe și reînvia. Asemenea memoriei, Freud își imaginează Orașul Etern Roma, ca pe o entitate mentală în care toate versiunile clădirilor există simultan într-un cadru spațial determinat, fix, cu toate straturile istoriei suprapuse. Însă, din păcate, precum corpul nostru ce poate trăi doar în prezent, fără posibilitatea unei regresiuni fizice, așa și arhitectura rămane precum e conservată, retrăind toate fostele etape doar prin intermediul fotografiei, desenului, scrisului… Astfel, omul și arhitectura se află, atât într-un raport de identitate, cât și unul de subordonare. Arhitectura este o arhivă vie a omenirii, ea urmându-ne în fiecare transformare, fiind o extensie a noastră, a modului nostru de trai și de gândire. Clădirea prezentată în discuție cunoaște acest fapt foarte bine prin expunerea identității și a destinului propriu în mâna societății și a grupurilor influente. Ea așteaptă momentul reîntregirii cu omul. Cât timp va mai fi capabilă să aștepte?
Primul pas spre o arhitectură altfel este schimbarea priorităților ce stau la baza societății și a valorilor pe care le susținem, intenția fiind de a înlocui ideea prezentului profitabil în cea a viitorului durabil.
