Comentariul autorului:
În multe orașe din România, noile ansambluri rezidențiale sunt de fapt zone mono-funcționale, lipsite de dotările urbane necesare pentru viața cotidiană. Acestea sunt dens construite și dependente de vehiculul privat pentru mobilitate, ignorând moduri de transport mai sănătoase și prietenoase cu mediul. Deși își propun să funcționeze ca zone de locuit, ele nu reușesc să devină adevărate cartiere, acele fragmente de oraș în care viața cotidiană poate fi trăită cu ușurință și confort. Literatura de specialitate definește un cartier ca o zonă de locuire cu funcțiuni complementare, dotări urbane necesare vieții de zi cu zi, accesibilitate și mobilitate bună, diverse tipuri de densități și elemente care contribuie la imaginea urbană, la atașamentul față de loc și apartenența la o comunitate.
Publicația prezintă parcursul cercetării doctorale prin care am analizat modul în care regulamentele de urbanism, instrumente specifice specialiștilor în urbanism și arhitectură, pot contribui la creșterea calității vieții urbane în zonele rezidențiale existente și viitoare din România. Prin studiul regulamentelor ca sistem și instrument de proiectare, am investigat responsabilitatea și interesul unui spectru larg de actori publici și privați. Cercetarea pornește de la ideea că regulamentele de urbanism trebuie să ne ajute să construim orașe mai bune pentru oameni. Însă astăzi, instrumentele principale ale densității urbane - indicatorii urbanistici, procentul de ocupare a terenului (POT) și coeficientul de utilizare a terenului (CUT) - sunt folosiți aproape exclusiv pentru a maximiza suprafața construită, fără a garanta calitatea vieții viitorilor locuitori. În lipsa unor norme clare și obligatorii privind dotările urbane, distanțele de deplasare pietonală, proporția minimă de spații verzi sau spații publice, calitatea noilor zone rezidențiale scade semnificativ.
Concluziile cercetării urmăresc trei direcții principale care țin de regulamentele de urbanism, indicatorii urbanistici, dotările urbane și accesibilitatea și transparența informațiilor privind documentațiile de urbanism. Pentru dezvoltarea unor cartiere funcționale, regulamentele trebuie să fie „vii”, gândite ca instrumente flexibile pentru creșterea calității vieții, nu doar ca seturi de norme cantitative. Este necesară (re)definirea și monitorizarea unor indicatori urbanistici, precum gradul de ocupare a terenului adaptat funcțiunii de locuire, procentul de spațiu verde sau gradul de dotare urbană, care să ofere o imagine mai fidelă a modului în care funcționează o zonă de locuire. Pe lângă aceste aspecte tehnice, este necesară implicarea locuitorilor, de aceea, a treia direcție a concluziilor urmărește transparentizarea procesului de planificare urbană, pentru a fi mai ușor de înțeles de către toți actorii urbani, nu doar specialiști, ci și administrație publică, investitori și, în mod special, locuitori și comunități. Transformarea unei zone rezidențiale într-un cartier înseamnă mai mult decât terminologie: presupune o viziune integrată, reglementări coerente și colaborare între actori urbani pentru a crea spații de viață sănătoase, accesibile și a susține formarea comunităților.
