Teatru pentru copii

Autor(i):

Dragoș Mihai Dordea
Cristiana Roman
David Mircea
Iulia Ionescu
Sara Moise
Diana Nistor

Colaboratori:

Colaboratori construcție: Mattia Grandi, Eros Baruzzo, Francesca Giuliani și alți studenți de la Facultatea de Arhitectură, Università degli Studi di Padova
Fotografii: Maria Francesca Lui, Marco Lumini, Cristiana Roman, David Mircea, Sara Moise, Diana Nistor

Localizare:

Italia, Padova

Comentariul autorului:

Teatru pentru copii – metodă și poveste
A proiecta înseamnă, înainte de toate, a observa. Observația nu este un gest superficial, ci o practică atentă, prin care spațiul începe să își dezvăluie identitatea. Fiecare detaliu ascuns în locul respectiv devine un indiciu: distanțele dintre copaci arată cum natura a desenat deja un ritm, gurile de canal trădează prezența infrastructurii, zidurile și clădirile creează granițe vizuale, pantele naturale sugerează direcții de scurgere și potențiale locuri pentru așezarea scenei. Observarea nu se limitează la elementele vizibile, ci include și sunetele – murmurul orașului, cântecul păsărilor, foșnetul frunzelor –, mirosurile de iarbă, de flori sau de asfalt încălzit, intensitatea luminii și schimbările ei de-a lungul zilei. Toate acestea compun un portret complex al spațiului, pe care arhitectul îl citește asemenea unui text.
A proiecta înseamnă a pune întrebări. Ce este teatrul? Cum îl putem gândi pentru copii aflați într-un spital, unde experiența cotidiană este adesea încărcată de griji? Este mai importantă scena sau publicul? Dacă școala poate începe printr-o simplă poveste spusă sub un copac, teatrul se naște prin actul împărtășirii – prin prezența celuilalt. De aceea, primul gest este crearea scenei: un spațiu vizibil, distinct, care invită la exprimare și la joc. Sala va urma, dar scena este nucleul.
A proiecta înseamnă a dialoga. Copiii nu sunt doar destinatari, ci și parteneri. Într-un exercițiu de brainstorming, se discută forma de la care să se pornească: cerc sau pătrat? Se votează. Majoritatea alege formele rotunde, recunoscute instinctiv ca fiind mai prietenoase și mai apropiate de natură. Unul dintre noi rămâne indecis – fapt care arată că în procesul colectiv există întotdeauna nuanțe și diferențe de percepție. Dincolo de rezultat, important este că fiecare voce contează, iar decizia comună modelează proiectul.
A construi înseamnă a desena. Piesele proiectului sunt trasate conform dimensiunilor reale ale materialelor, iar geometria devine o lecție practică: elipse, arcuri de cerc și linii drepte definesc contururi clare, ușor de înțeles. Studenții descoperă geometria nu în caiet, ci în mărime naturală, la scara 1:1. În acest fel, matematica prinde viață și se transformă în spațiu tangibil.
A construi înseamnă a înțelege. Pe măsură ce structura se ridică, soluțiile imaginate pe hârtie se confruntă cu realitatea. Unele se confirmă, altele se modifică. Proiectarea continuă în timpul construcției, prin adaptări și corecturi. Gândirea se mută în mâini, în gesturi, în contactul direct cu materialul. Această etapă arată că arhitectura nu este doar o idee, ci un proces viu, care se schimbă în funcție de context.
A construi înseamnă a te confrunta cu gravitația. Cea mai mare provocare nu este montarea elementelor, ci crearea unui plan stabil pe un teren neregulat. Odată ce platforma orizontală este obținută, restul pieselor – inclusiv coloanele verticale – se așază firesc. Gravitația, aparent un adversar, devine astfel partener: ea obligă la găsirea unor soluții solide și durabile.
Proiectul teatrului pentru copii a fost gândit ca răspuns la nevoia de a oferi un spațiu creativ și reconfortant micilor pacienți ai Pediatriei din Padova. Într-un mediu unde rutina zilnică este marcată de tratamente și limitări, teatrul apare ca o fereastră către libertate și imaginație. Așezat într-o zonă verde de lângă spital, teatrul este protejat de zgomotele urbane prin vegetația înaltă, ceea ce creează o oază de liniște. Lemnul, material natural și cald, a fost ales pentru construcție, deoarece se integrează firesc în peisaj și este ușor de prelucrat.
Inspirându-se din sculptura lui Constantin Brâncuși – Masa tăcerii – proiectul transformă simbolul contemplativ într-un spațiu al jocului și al veseliei. Dacă la Brâncuși masa și scaunele rotunde invită la tăcere și reflecție, aici scena eliptică și băncile în formă de frunză invită la dialog, râs și spectacol. Astfel, opera este reinterpretată nu prin copiere, ci prin transpunerea sensului ei într-o nouă experiență.
Scena, ridicată ușor deasupra solului, pare să plutească peste iarbă. Ea este susținută de grinzi principale și secundare, iar în focarele elipsei se află doi stâlpi care țin grinda cortinei. Aceasta este mobilă, putând fi ajustată la înălțimi diferite datorită perforațiilor ritmice din coloane. Prin această flexibilitate, spațiul devine polivalent: poate găzdui spectacole de actori, reprezentații de pantomimă, teatru de păpuși, recitaluri muzicale sau simple jocuri improvizate.
Amplasarea scenei la baza unei coline a permis folosirea diferenței de nivel ca amfiteatru natural. Astfel, natura însăși participă la construcția teatrului, transformând panta într-o prelungire firească a gradenei. Spațiul rezultat este atât funcțional, cât și poetic, oferind copiilor senzația că spectacolul și natura se contopesc.
Băncile, concepute în forme de frunze, reiau elemente din flora locală. Fiecare scaun a primit ulterior șanțuri simple care evocă nervurile frunzelor, detalii ce adaugă un caracter ludic. Sistemul lor de sprijin face posibilă stabilitatea pe teren neregulat și, totodată, ușurința mutării. Dimensiunile generoase permit ca un copil să stea împreună cu părintele sau prietenii, consolidând legătura dintre micii pacienți și comunitatea lor de sprijin.
Teatrul devine astfel mai mult decât o construcție: devine un instrument terapeutic. În mijlocul provocărilor medicale, el oferă copiilor posibilitatea de a-și exersa imaginația, de a uita de tratamente și de a-și recăpăta bucuria jocului. Scena îi invită să urce, să își inventeze roluri, să exploreze spațiul dintre scenă și culise, să se ascundă printre cortine sau să improvizeze spectacole alături de colegi.
Din această perspectivă, teatrul nu este doar un loc al spectacolului artistic, ci și un spațiu al vindecării emoționale și sociale. El arată cum arhitectura, atunci când este gândită cu empatie și creativitate, poate deveni un mijloc de susținere a sănătății și a stării de bine.
În final, proiectul teatrului pentru copii demonstrează că a proiecta înseamnă a privi, a întreba, a dialoga, a desena, a înțelege, a construi și a depăși limitele. Este o lecție despre cum spațiul poate fi transformat într-o experiență de învățare și de bucurie, o punte între artă, natură și viața cotidiană.