Comentariul autorului:
Cercetarea pornește de la întrebarea: Cum trebuie gândit spațiul arhitectural al grădiniței pentru a deveni spațiu-educator? Cum își pun amprenta asupra psihicului nostru și a felului în care ne raportăm la lume spațiile care ne adăpostesc în primii ani de viață?
În contextul Bucureștiului de astăzi, mediul construit în care se dezvoltă un copil este previzibil: apartament de 2-3 camere la bloc, grădinița aglomerată și locul de joacă amenajat dintre blocuri. “Grădina de copii” devine în timp “Grădiniță”, pentru ca apoi și curțile și spațiile verzi să se diminueze și ele odată cu dezvoltarea urbană și a infrastructurii de educație. Proiectul propune recăpătarea sensului termenilor și în același timp, implicarea activă a naturii în primii ani de viață.
Dacă am gândi grădinițele drept locuri de completare și îmbunătățire al experiențelor (spațiale ale) copilului?
Copiii, spre deosebire de adulți, experimentează spațiul în mod direct, activ: se
cațără, se târâie, încearcă să atingă tavanul, se cațără pe pervaz. Copiii simt nu doar substratul psihologic al formei, ci chiar forma în sine.
Cercul, diagonalele, urcușurile și coborâșurile, înălțimile spațiilor, trecerile gradate între spațiile private și cele comune - toate acestea fac parte dintr-o serie de gesturi menite să le ofere copiilor noi perspective (și la propriu, și la figurat). Simpla navigare zilnică prin spațiul acestei grădinițe contribuie la însușirea pozitivă a unor aptitudini precum cele sociale, simțul proprietății, sentimentul de apartenență, raportarea la grupuri de diverse mărimi.
