Comentariul autorului:
La revenirea în Transilvania, Ordinul Paulin a ales o amplasare neobișnuită: fosta localitate minieră Băile Harghita, aflată într-un cadru alpin izolat. Terenul abrupt, acoperit de pădure, cuprindea deja o biserică din lemn și o parohie recent construită; noua clădire trebuia să stabilească o legătură funcțională și spațială între două cote despărțite de o diferență de nivel considerabilă.
Proiectul se bazează pe o organizare clară și coerentă, adoptând principiul „casă în casă”. Axul central – compus din capelă, bibliotecă, bucătărie și centrală termică – funcționează ca o coloană vertebrală în jurul căreia se articulează celulele monahale. Soluția spațială se sprijină pe spirala claustrului interiorizat, integrat într-un turn cu niveluri decalate, a cărui verticalitate accentuată capătă o valoare simbolică, trimițând la ideea de transcendență specifică vieții monahale.
Structura combină materialitatea brută a betonului aparent – turnat cu cofraj din scânduri, păstrându-le amprenta – cu elemente de zidărie de cărămidă tencuită, care fragmentează vizual și aduc un registru mai domestic. Nucleul interior, de plan dreptunghiular, are cele patru colțuri decupate în rază, formând din perspectiva capelei patru volume cilindrice concave. Privite dinspre spirala claustrului - singura circulație verticală, aceste colțuri apar ca niște nișe convexe, adâncite, alternând cu porțiuni înguste și abrupte. Această succesiune de îngustări și deschideri imprimă un ritm pulsatoriu spațiului de circulație, transformând parcurgerea lui într-o experiență senzorială variată.
Capela, aflată la cel mai înalt nivel al coloanei centrale, reprezintă punctul culminant al compoziției. Acoperită de un volum paraboloid răsturnat, placat cu șindrilă, aceasta se deschide spre cer, creând un efect de detensionare verticală și marcând o ruptură deliberată față de scara umană prezentă în restul ansamblului.
Nivelul superior al turnului include un spațiu destinat primirii pelerinilor, delimitat prin suprafețe vitrate ample care cadrează peisajul montan. Această dispunere permite separarea clară între zona comunității monahale și cea a vizitatorilor, fără a elimina însă posibilitatea participării la ritualurile liturgice – o interpretare contemporană a oratoriilor tradiționale.
Finisajul exterior din beton pigmentat, turnat în straturi, introduce o dimensiune geologică explicită, evocând stratificația litologică locală. Alegerea nu are doar o motivație estetică, ci funcționează și ca metaforă a axei verticale a existenței pustnicului, ancorată între pământ și cer. Accesul printr-un pod accentuează ideea de tranziție spațială și simbolică.
Din punct de vedere perceptiv, interiorul mizează pe tensiunea controlată dintre contraste: masiv și delicat, rece și cald, industrial și domestic. Această dialectică, împreună cu acustica bine calibrată, susține coeziunea comunității care locuiește aici, în timp ce materialitatea și geometria propun un limbaj arhitectural contemporan, dar cu referințe clare la tradiții constructive și simbolice de altă dată.
