Comentariul autorului:
Această lucrare reprezintă o istorie a arhitecturii de interior din România, în veacul de modernitate 1850-1950. Secolul de arhitectură de interior analizat în lucrare are ca reper principal cei 81 de ani în care la conducerea țării s-au aflat cei patru regi ai dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen (1866-1947).
Arhitectura de interior nu trebuie să fie „sora vitregă” a arhitecturii, ci o componentă fundamentală a acesteia. În consecință, scopul acestei lucrări este acela de a descoperi și de a înfățișa arhitectura românească de interior din perioada veacului de modernitate 1850-1950. Acest demers poate fi comparat cu acela al realizării unei fresce secvențiale a evoluției arhitecturii de interior în România. Este vorba însă de o arhitectură care merită (re)descoperită, fie și numai pentru a putea fi apreciată la adevărata ei valoare. Ca atare, este important de precizat că analiza arhitecturii sfârșitului secolului al XIX-lea era absolut necesară pentru înțelegerea arhitecturii primei jumătăți a secolului XX.
Volumul I, intitulat „Eclectism, academism francez (sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX)”, are o structură dihotomică, prima parte abordând programele publice de arhitectură, iar cea de-a doua reședințele private. În acest context, după modelul francez, „palatul” devine obiectul arhitectural care domină perioada regalității. În altă ordine de idei, se poate afirma că arhitectura românească se dezvoltă în contextul european al acelor timpuri, predominanța academismului francez fiind firească prin raportare la ceea ce se întâmpla în restul continentului. În plus, având în vedere că până la eclectism, în arhitectura noastră nu exista niciun curent bine conturat, recurgerea la acest stil trebuie percepută ca temelia evoluției arhitecturii românești moderne.
Această evoluție continuă, la fel de firesc, odată cu apariția artei 1900, care se manifestă sub mai multe forme în țara noastră, toate inventariate în volumul al II-lea al lucrării (intitulat generic „Arta 1900”). De altfel, fiecare țară a bătrânului continent a avut propriul curent derivat din arta 1900. Sursa acestora a fost, în cea mai mare măsură, Art Nouveau-ul francez. Același a fost cazul și în România, unde însă există discrepanțe între arta 1900 din Vechiul Regat și cea din Transilvania aflată sub ocupație austro-ungară. În timp ce în Vechiul Regat sunt vizibile influențele Art Nouveau-ului francez, în Transilvania se manifestă Secessionul austriac și cel maghiar, prin intermediul arhitecților maghiari și al școlilor lor de meserii.
„Vedeta” volumului al II-lea este, fără discuție, neoromânescul, născut din dorința arhitecților români de a promova un curent care să se poată numi „național”, inspirat în principal din valorile și tradițiile vechii arhitecturi feudale și populare românești, în special cea bisericească și cea vernaculară. Artizanul acestui curent, care nu își extrage seva în totalitate din tradiția noastră, ci și din anumite elemente ale artei 1900 din Italia sau Spania, vizibile mai ales la clădirile publice, este arhitectul Ion Mincu.
Cele trei stiluri manifestate în perioada 1890-1916 în țara noastră – neoromânescul, Art Nouveau-ul și Secessionul – dau împărțirea volumului al II-lea.
Cea mai importantă etapă cronologică a evoluției arhitecturii românești moderne este perioada interbelică, care marchează desăvârșirea acesteia. Este epoca României Mari, în care statul român se bucură, mai ales în anii 1930, de o prosperitate unică în istoria poporului nostru.
Al treilea volum al lucrării, denumit „Arhitectura interbelică”, oferă o perspectivă completă asupra acestuia. Este perioada „luptei surde” între tradiție și modernism. În acest context, coexistă trei orientări: neoromânescul, devenit „stil oficial” după Marea Unire din 1918, eclectismul târziu de factură clasică și modernismul. De aceea, am ales o împărțire trihotomică a volumului, în care criteriul de ordonare a secțiunilor a fost cel cronologic.
Ultimul capitol al lucrării este dedicat exclusiv personalității covârșitoare a lui Duiliu Marcu. În acest capitol sunt analizate peste 20 dintre cele 100 de lucrări executate și în jur de 150 de lucrări proiectate care compun opera sa foarte vastă. Creațiile arhitectului amintite de autoare cuprind clădiri realizate de la zero, extinse sau modificate în toate cele trei tendințe care se manifestă în perioada interbelică, menționate mai sus.
Duiliu Marcu este prezentat în lucrare ca „ARHITECTUL DETALIULUI ÎN ARHITECTURA MODERNISTĂ DIN ROMÂNIA”, în special al detaliului de interior. În acest sens, la Marcu totul este studiat, de la intrarea în imobil și până la cele mai mici spații, iar interioarele create de el sunt prețioase, atât în ceea ce privește decorația cât și materialul utilizat pentru execuția acesteia. Rezolvarea detaliilor de către diplomații Școlii de Arte Frumoase de la Paris, la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, în stil eclectic, este reluată prin folosirea materialelor ca piatra naturală, lemnul, sticla și metalul. Alăturarea acestora prin cromatică și textură, modul în care se face iluminarea naturală sau artificială a spațiilor, mobilierul și obiectele decorative îmbogățesc interioarele și dau naștere unui stil propriu, pe care l-am denumit „stilul Duiliu Marcu”.
