Comentariul autorului:
Contextul perioadei în care ne aflăm ne-a determinat să utilizăm arhitectura atât ca limbaj artistic, dar și ca discurs care să puncteze problemele sociale, urbane și culturale ale României.
Proiectul ia naștere de la un studiu aprofundat asupra evoluției sau, în anumite cazuri, al involuției anumitor țesuturi ale Bucureștiului. Perioada „gri” a sistemului totalitar a cauzat lacune și lezări atât în mediile culturale, cât și în orașele în care trăim de zi cu zi.
Memoria colectivă, în acest context, ne poate ajuta să conturăm noile subiecte de dezbatere, întocmind astfel un discurs comun pentru două obiecte arhitecturale care funcționează ca un organism propriu, fiind în același timp interconectat cu țesutul orașului.
Remodelarea Bucureștiului începe sub contextul „favorabil” al cutremurului din 1977. Regimul se folosește de tragedie pentru a-și urmări scopul: distrugerea a câtorva cartiere din zonele de interes, biserici și mănăstiri, dar și alte construcții care vorbeau despre memoria locului, eliminând astfel nu doar clădiri, ci și o parte a memoriei culturale, pierzându-se totodată: documente, fotografii, opere de artă, sculpturi și statui, manuscrise și alte materiale care constituiau dovada unui trecut viu și divers.
Întorcând privirea spre lacunele urbane ce au luat naștere după valul de sistematizări forțate și transformări radicale impuse de regimul comunist, observăm intențiile, de multe ori, brutale ale vremii.
Urmările adânci lăsate în structura orașului se observă și astăzi, aspecte ce, de multe ori, nu permit o evoluție coerentă a țesutului urban al capitalei. În România anilor 1950, instituții specializate încearcă să gestioneze complexitatea urbană: Institutul de Proiectare a Construcțiilor era responsabil pentru proiectarea construcțiilor civile și elaborarea de norme pentru locuințe tip. Instituțiile de acest tip funcționau, totuși, într-un cadru controlat, autoritar, ce nu permitea includerea publicului, a actorilor orașului.
Astăzi, în sensul observării și marcării unor discontinuități, atât la nivel cultural, cât și urban, am simțit nevoia de a propune patru programe care să coordoneze și să centralizeze informații vitale, servind ca poli interdisciplinari ai orașului: Arhiva Națională și Muzeul Uranusului Pierdut, Centrul de Cercetare și Proiectare Urbanistică și Sala de Dezbateri Publice.
Într-un context național în care lipsa de coerență instituțională, pierderea evidențelor și excluderea specialiștilor pun în constant pericol spațiul în care locuim și patrimoniul cultural, arhitectura poate sta la baza umplerii lacunelor existente.
Propunerile nu sunt un gest simbolic, ci reprezintă o urgență – un răspuns la o traumă istorică, propunând o platformă nouă de reconstrucție a încrederii în patrimoniu, în cercetare și în dezvoltare.
