Comentariul autorului:
Programul Adaptive Reuse, destinat bisericilor fortificate din Transilvania, se referă, în linii mari, la adaptarea construcțiilor anexe ale incintelor pentru funcțiuni contemporane. Inițiativa pleaca din credința că muzeificarea obiectivelor de patrimoniu nu servește bunăstării acestora pe termen lung, mai ales în cazul unor construcții de importanță secundară așa cum sunt anexele.
Situația existentă cu care ne-am confruntat este cea a unui ansamblu de trei clădiri anexe, un turn de poartă, o capelă și o locuință cu două încăperi, care în prezent nu servesc o funcțiune precisă. Doar biserica este restaurată și vizitabilă. Fortificația este situată într-un context izolat, evitat de turiști datorită lipsei locurilor de cazare în apropiere.
Conversia funcțională a spațiilor e un pas spre redarea acestora comunității, chiar dacă nu vorbim în acest caz doar despre comunitatea locală, ci și despre publicul larg interesat de patrimoniu. Astfel, s-a conturat ideea realizării unor spații de cazare în încăperile disponibile, idee care bine-nțeles a generat noi necesități de spațiu.
Pentru a înțelege firul narativ al intervenției de la Curciu, trebuie să vorbim despre metoda noastră de a aborda tipul acesta de proiecte, care se bazează pe un proces firesc: ”citirea” și înțelegerea existentului, identificarea caracteristicilor valoroase, și componenta ce aduce gradul de individualitate în proiecte, luarea unei decizii cu privire la care sunt inserțiile ce se vor integra contextual și care vor fi marcate prin contrast.
Componentele cu valoare istorică și artistică există invariabil în acest tip de obiective, și trebuie tratate cu rigurozitate, astfel încât intervenția de arhitectură să nu le obtureze, ci să le pună în valoare. După luarea în considerare a mai multor soluții, am decis asupra unei variante care păstrează existentul în forma prezentă, dar sugerează imaginea originală: o ramă din profile subțiri, ce reconstruiește prin analogie cu alte exemple similare desenul original al ancadramentului, însă nu substituie materialul original.
Dincolo de componentele decorative, valoarea istorică stă și în tipul de spațiu, în volumetrie, lucruri pe care ne dorim să le păstrăm și care influențează în mod direct cea de-a doua direcție abordată, îmbunătățirea calității spațiului prin tehnici neinvazive.
Reactivarea culturală a ansamblului presupune creșterea numărului de vizitatori, pentru care vor fi necesare spații suplimentare, iar decizia de a adăuga o construcție cu caracter temporar la exterior vine din dorința de a nu altera volumetria spațiilor interioare.
Propunerea noastră este o structură pavilionară, realizată din lemn, care se inserează în continuarea frontului existent. Deși se inserează în manieră contextuală, din punct de vedere a rezolvării planului și a imaginii rezultate, se remarcă prin contrast. Astfel, prin alăturarea dintre o structură cu plan ortogonal, determinat de dimensiuni precise, cu o elevație deloc rigidă, care lasă să se citească elementele ce compun construcția, și austeritatea arhitecturii de zid caracteristică construcțiilor medievale, rezultatul este dinamizarea compoziției și reactivarea spațiului curții prin soluții ce țin de arhitectură.
Rezultatul este o compoziție ce conține atât construcții cu valoare istorică cât și elemente de arhitectură nouă, plasate în contrast. Regenerarea ansamblului se realizează prin intermediul instrumentelor ce țin de arhitectură, iar rezolvarea necesităților de spațiu dictate de noua funcțiune pot permite reintegrarea ansamblului în viața economică, socială și culturală a zonei.
