Palimpsest - Al treilea claustru

Autor(i):
Obagiu Elena-Cosmina
Îndrumători:
conf. dr. arh. Oana Diaconescu | lect. dr. arh. Daniel Armenciu | lect. dr. arh. Mihaela Lazăr | lect.dr. arh. Astrid Rottman | dr.arh. Andrei Mărgulescu | asist. arh. Ruth Iacob | lect. dr. Cristina Maria Chira | lect. dr. arh. Răzvan Lăcraru | lucr.dr.arh. Justin Baroncea
Localizare:
România

Comentariul autorului:

Proiectul propune o intervenție spațială stratificată, ancorată în contextul istoric și arheologic al ansamblului Sant’Eustorgio din Milano. Intervenția își asumă complexitatea sitului drept fundal activ pentru o arhitectură contemporană care nu reconstruiește, ci reactivează, transformând absența într-un cadru de rezonanță civică.
Arhitectura este concepută ca un palimpsest, în care stratificația temporală, materialitatea și lumina dezvăluie straturile invizibile ale timpului, atât în teren, cât și în soluția propusă. Intervenția acționează prin relații de continuitate, tensiune și gol, generând un sistem de spații care mediază relațiile dintre oraș, claustru și memoria amplasamentului.
Sub nivelul străzii, se dezvoltă două funcțiuni majore: un centru cultural și un laborator al memoriei, ambele amplasate sub cota de călcare. Aceste spații sunt tratate drept zone de reflecție și de întâlnire, în care accesul, lumina zenitală și materialele brute susțin o atmosferă de introspecție și de dialog cu trecutul.
La nivelul solului, volumul de acces funcționează ca un element de tranziție, un prag între țesutul urban, curtea claustrului și noua verticalitate a muzeului extins. Extensia Muzeului Diecezan se aliniază la nivel volumetric și conceptual cu structura existentă, păstrând echilibrul între intervenție și situl istoric.
În continuarea acestui sistem, o grădină publică reinterpretată, amplasată pe urmele fostei livezi monastice, acționează ca o grădină școlară, readucând în actualitate ideea de învățare în aer liber și de cultivare ca gest comunitar.
Circulația propusă nu este directivă, ci narativă: vizitatorul este condus printr-un parcurs de descoperire în care spațiul devine mediu de interpretare temporală. Absența capătă valoare formativă, un vid activ, ce modelează prezența și leagă comunitatea.
Intervenția evită un caracter impunător, propunând în schimb o arhitectură de rezonanță, una în care limitele devin filtre, iar spațiile invită, nu impun. În această logică, construcția devine un suport pentru memorie, comunitate și apartenență.