Comentariul autorului:
Link video:
https://youtu.be/FFuAYJ9sS-w
Zona bălților din Jimbolia reprezintă un peisaj cultural complex, născut din activitatea industrială de produse ceramice ce a marcat istoria acestui loc încă din 1864. Această istorie a conturat identitatea comunității locale, chiar și în urma încetării industriei 130 de ani mai târziu. În prezent, în zonă regăsim un ecosistemul bogat în biodiversitate, format în urma declinului industrial. În lipsa oricărei urme materiale care să ateste povestea industrială a locului, regăsită astăzi doar în memoria colectivă a comunității care a trăit-o, aceasta riscă să dispară odată cu trecerea generațiilor. Proiectul a avut ca miză crearea unei ancore funcționale și tangibile prin intermediul căreia valorile culturale locale să fie reactivate și promovate, readucând narațiunea locului într-un context contemporan.
Proiectul a pornit de la conceperea unei sistematizări strategice cuprinzătoare care să creeze, la nivel macro, o imagine coerentă și unitară. Această sistematizare a constat în implementarea unui masterplan al zonei, ce urmărește integrarea unei serii de inserții în peisaj într-un un grid raportat la rețeaua locală și teritorială. Această rețea, alcătuită din puncte, articulații în peisaj, dialoghează cu piesa centrală - ansamblul cultural, transmițând ideea unui muzeu ce se extinde pe întregul peisaj.
Ansamblul cultural propus trebuia să răspundă la nevoile funcționale și culturale ale diverșilor utilizatori și actori implicați. Astfel, acest ansamblu a fost compus din două funcțiuni principale. Micro Muzeul Memoriei Industriale reprezintă componenta turistică a ansamblului, un element static ce prezintă istoria industrială a locului. Lipsa urmelor și a artefactelor acelei perioade cere o abordare scenografică, prin intermediul căreia muzeul reușește să transmită, folosindu-se de memoria colectivă, povești la o scară umană. Narativa redată este alcătuită dintr-o serie de 6 secvențe ce reflectă această poveste industrială din punctul de vedere a dimensiunii sociale, prezentând impactul industriei de ceramică asupra condiției clasei muncitoare. Cele 6 secvențe se materializează prin muzeul exterior de cărămidă și spațiile interioare adiacente lui, fiecare secvență fiind explicată prin intermediul a două încăperi în oglindă. Muzeul exterior prezintă tematicile într-un mod scenografic bazându-se pe arhitectura spațiului, în timp ce muzeul interior optează pentru o prezentare mai didactică a acestora. Limita dintre muzeul interior și cel exterior este dată de un perete comun a cărui perforații pun în relație exponatele spațiilor. De asemenea, în relație cu fațada cortină a muzeului interior se regăsește spațiul amfiteatrului în aer liber.
Micro Centrul de Artă și Cercetare este componenta dinamică a ansamblului, complementară muzeului, găzduind activitățile partenerilor implicați – Simpozionul Terra din Kikinda, Universitatea de Vest Timișoara & Casa de Cultură Jimbolia, reactivând valorile culturale ale zonei și redefinind identitatea locului. Spațiile sale sunt dedicate activităților de cercetare și a celor artistice, cu un focus pe arta sculpturii în teracota. Totodată, centru oferă și o funcțiune publică, un spațiu de coagulare socială, prin cafeneaua ce se deschide către o platformă pe malul lacului.
Acest ansamblu ia o formă liniară, pornind de la intenția de a spune povestea prin intermediul unui fir narativ Aristotelian, cu structura de prolog – mijloc – epilog. Gestul liniar creează o direcție clară în peisaj, conectând două imagini reprezentative pentru istoria locului: situl fostei fabrici Bohn și bagger-ul scufundat al bălții Szeles. Acest gest se materializează sub forma unui zid de cărămidă, care, dublat, conține în interiorul său spațiile ansamblului cultural. Spațiile adiționale ansamblului adoptă o arhitectură ce prezintă forme clar definite, separate de volumul liniar principal.
Imaginea arhitecturii ansamblului cultural propus reflectă condițiile sociale și culturale sub care acesta ia formă. Arhitectura își asumă un limbaj modest, a cărui element principal este cărămida. Acest material reușește, printr-un limbaj comun, să se adreseze unui public larg, divers, și să exprime legătura sa directă cu istoria locului.
Totodată, arhitectura exprimă cărămida într-un limbaj tectonic. Prin acest limbaj tectonic se urmărește crearea unei arhitecturi înrădăcinate în timp și spațiu. Relația extinsă a arhitecturii cu mediul înconjurător, în alte cuvinte cu interconștiința sa, reflectă o încercare a acesteia de a crea o astfel de înrădăcinare. Arhitectura tectonică transmite caracterul unui loc ca parte a unei istorii continue. Caracterul non-explicit al expresiei tectonice permite interpretări variate, arhitectura schimbându-și semnificația pe măsură ce și circumstanțele culturale se modifică. Astfel, se conturează o expresie ambiguă, ce permite însă interpretări diferite, dar, în același timp, precise.
Muzeul și Centrul de Artă și Cercetare se vor materializa treptat, în decursul a 5 etape. Se va începe prin construirea spațiilor situate la extremități, completate de gestul liniar al zidului de cărămidă. Gradual, ansamblul își va dezvolta spațiile dinspre maluri înspre drumul central, proiectul finalizându-se cu etapa construirii aparatului de acces comun și unirea celor două corpuri principale.
