Comentariul autorului:
În peisajul urban contemporan, procesul de dezvoltare al orașului este caracterizat de intervenții ce cuprind programe de neconceput cu o jumătate de secol în urmă. În consecință, acest fenomen a dat naștere unor noi tipologii de soluții arhitecturale, ce provoacă radical modul în care s-a sedimentat orașul. Răspunzând cerințelor actuale, aceste intervenții prezintă riscul de eroda identitatea unică a locului în care se inserează. Astfel, devine mai mult decât necesară conectarea noului cu modelele arhitecturale și locale precedente, evitând potențiale abordări acontextuale. Pentru a media acest decalaj, o amplă înțelegere istorică și culturală este esențială, permițând crearea de hibrizi atent proiectați, menținând continuitatea temporală a țesăturii urbane.
În timpul plimbărilor mele, am fost adesea surprins suprapuneri de clădiri din diverse perioade istorice. Clădirile vechi par să-și caute locul printre cele noi, creând scene unice și neașteptate, fie prin stratificare, prin perspectivă sau prin accente de iluminare. Astfel, am încercat să izolez aceste juxtapoziții arhitecturale, conturând cazuri specifice pentru o analiză ulterioară. Coincidențele urbane nu trebuie imediat judecate ca fiind bune sau rele, ci merită explorate pentru a identifica rezonanța întregului ansamblu. De aceea, devine crucial ca arhitecții să lege în mod semnificativ noile adăugiri de temporalitatea lor, punându-le de asemenea în raport cu valorile existente.
Natura dinamică a orașelor este definită de un colaj de straturi, ce reflecta valorile și aspirațiile perioadei de care aparțin. Indiferent de momentul construcției lor, obiectele arhitecturale cu o mare valoare simbolică constituie piese urbane, ce contribuie la caracterul orașului. Dincolo de simpla funcționalitate, aceste artefacte posedă calități imateriale înrădăcinate în imaginația colectivă. De aceea stratificarea nu este doar fizică, ci și simbolică prin semnificația sa culturală. Interacțiunea dintre prezența urbană a acestor entități, fiecare specifică perioadei sale, denotă un raport unic, definind modul în care aceste clădiri coexistă. O metodologie de proiectare real integrativă ar presupune ca arhitecții să răspundă direct contextului urban, angajându-se într-un discurs coerent și participativ. Depășind formalismul și funcționalismul, arhitectura trebuie să întruchipeze calități profunde, care rezonează cu orașul și valorile sale. Astfel, poate fi definit felul în care aceste straturi coexistă, declanșând un dialog între mediul construit și nevoile în schimbare ale societății.
