Comentariul autorului:
În România, se observă în prezent prevalența unei atitudini distructive în raport cu patrimoniul construit, ce contrastează flagrant cu practica internațională. În lume, reabilitarea construcțiilor existente are de mult timp prioritate în fața demolărilor, din rațiuni ce privesc utilizarea eficientă a resurselor și reducerea impactului proceselor constructive asupra mediului, la care se adaugă conștientizarea nevoii de păstrare a identităților culturale locale în contextul globalizării. Această constatare aduce în atenție necesitatea formării unei atitudini care, și în spațiul românesc, să atribuie patrimoniului construit valoarea meritată și să favorizeze reutilizarea sa eficientă și responsabilă, fiind totodată susținută de însușirea competențelor specifice proiectării reabilitării.
Valoarea patrimoniului construit nu se rezumă la monumentele istorice protejate de legi specifice, nici la calitățile estetice ale unor construcții istorice izolate. Patrimoniul construit este în ansamblul său un depozitar de valori materiale reprezentând «resurse reutilizabile» ce trebuie gestionate rațional, evitând risipa. Ca un caz particular, emergențele arhitecturale (de regulă clasate ca monumente) constituie «resurse neregenerabile», intervențiile asupra lor fiind supuse restricțiilor specifice acestei categorii de resurse. Cartierele tradiționale sunt însă formate preponderent din clădiri ale căror calități individuale nu justifică statutul de monument, dar a căror valoare rezultă din contribuția fiecăreia la ansamblul pe care îl formează împreună. Totodată, la caracterul specific al cartierelor tradiționale contribuie în mod esențial anumite elemente ce definesc un tip particular de ordine urbanistică. Aceste elemente caracterizante trebuie respectate atunci când anumite construcții vechi sunt modificate sau înlocuite cu unele noi. De prea multe ori însă contextul urban istoric este ignorat, în școală și în practica de zi cu zi, iar rezultatele se pot vedea în oraș, chiar și în zone oficial declarate a fi „protejate".
Educația de arhitectură are un rol major în formarea unei atitudini responsabile și profesioniste față de stocul de construcții existente, în consonanță cu preocupările și practicile internaționale. Ea trebuie să cultive viitorilor arhitecți un mod complex de înțelegere a existentului construit, atât din perspectiva contribuției lui la identitatea culturală locală, cât și în ceea ce privește valorile materiale reprezentate de construcțiile existente, chiar nesemnificative din punct de vedere estetic, ce pot fi reutilizate, evitând astfel risipa de resurse și reducând impactul proceselor constructive asupra mediului.
Formarea arhitecților în domeniul „conservării” nu ar trebui să se limiteze la discursul tradițional despre monumentele istorice și doctrinele de restaurare a lor. Astăzi, a vorbi despre conservarea patrimoniului construit înseamnă a vorbi despre rolul acestuia în cadrul unei dezvoltări sustenabile, corect înțeleasă și asumată conștient în orice gest constructiv.
Educația pentru o dezvoltare sustenabilă reprezintă în prezent un obiectiv formativ major al școlilor de arhitectură. În acest context, predarea conservării patrimoniului arhitectural-urbanistic trebuie să difuzeze dincolo de departamentele teoretice specializate, către proiectarea și planificarea urbană, dar mai ales către atelierul de proiectare de arhitectură, ca loc de sinteză și aplicare practică a unor cunoștințe teoretice din arii disciplinare diverse. Pentru a fi coerentă și eficientă, o astfel de abordare didactică presupune însă un sistem de valori comun aplicat patrimoniului construit, acceptat de toți cei implicați în educarea viitorilor arhitecți, indiferent de aria disciplinară: un sistem de valori care să dea importanța cuvenită reutilizării componentelor patrimoniului construit, fie ele clasate ca monumente sau nu, fără a omite caracteristicile contextului urban în care se intervine. Mai mult, o educație de arhitectură favorabilă reutilizării resurselor construite înseamnă o prealabilă „formare a formatorilor” în domeniul proiectării reabilitării care diferă substanțial de proiectarea clădirilor noi.
Cartea de față sintetizează cunoștințele acumulate de autoare pe parcursul a aproape 30 de ani de predare și cercetare personală în domeniul reabilitării patrimoniului construit. Născută din dorința de a împărtăși aceste cunoștințe, cartea se adresează viitorilor arhitecți, formatorilor de viitori arhitecți, precum și profesioniștilor implicați în decizii ce privesc clădiri existente și proiecte de reabilitare.
Ca și activitatea de predare a autoarei, volumul de față urmărește întâi de toate să creeze o atitudine favorabilă reutilizării patrimoniului construit, ca alternativă rațională la demolare, în consonanță cu practicile internaționale. Totodată el furnizează cunoștințele teoretice și tehnice necesare formării specializate pentru reabilitarea fondului construit, abordând acele probleme particulare care o deosebesc de proiectarea clădirilor noi, mai cu seamă atunci când este vorba despre clădiri istorice.
Prin urmare, prima parte a volumului este dedicată aspectelor teoretice ale reabilitării, bazându-se pe experiența țărilor în care astfel de intervenții sunt de mult timp o practică obișnuită, precum și pe observații personale. A doua parte a volumului detaliază principalele probleme tehnice inerente reabilitării, concentrându-se pe degradarea clădirilor și tratamentele aferente unor patologii recurente.
