Comentariul autorului:
Moartea este un fenomen universal care caracterizează viața înseși. Totuși, deși chintesențial, subiectul morții este aproape absent din discursul societății. Încă de la începuturi, comunitățile de oameni au trebuit să dezvolte practici pentru dispunerea cadavrelor din cadrul lor. În spațiul european, din punct de vedere a tradiției funerare, primează practica înhumării. Totuși, aceasta ridică nenumărate probleme (inclusiv în România) de care societatea a devenit conștientă încă de la sfârșitul secolului XIX. Printre acestea se numără utilizarea nesustenabilă a resursei funciare existente, cimitirele ajungând să fie supraaglomerate. Suntem, astfel, într-o criză a locurilor de veci. În multe țări, căutarea unor alternative sustenabile și acceptabile de dispunere a cadavrelor a culminat cu adoptarea cremațiunii.
În România, deși ideile cremaționiste timpurii au fost în pas cu Vestul, incinerarea nu a cunoscut niciodată o recunoaștere adevărată. Din cauza opoziției Bisericii ortodoxe, preponderenței acestei confesiunii, a prejudecăților existente și a unor evenimente istorice nefaste, majoritatea societății românești refuză să accepte alte alternative pentru înhumare. În pofida optării pentru practica înhumării, avântul cremațiunii în lume are impact care poate fi resimțit și la nivelul țării. Astfel, identificăm trei crematorii funcționale pe teritoriul României, iar numărul incinerărilor crește de la an la an. Totuși, acestea au o latură preponderent utilitară, lipsind latura simbolică și expresivă a acestui program.
Proiectul de diplomă își propune să exploreze ce înseamnă proiectarea unui crematoriu potrivit pentru contextul românesc, și poate, capabil să provoace schimbări în mentalul colectiv prin oferirea unei alternative demne și respectuoase față de fenomenul morții, tradițiile locale și cadavrele societății.
Situl propus pentru diplomă este situat către periferia orașului Timișoara - important centru multicultural și multiconfesional al țării. Acesta are câteva avantaje, printre care se numără proximitatea Pădurii Verzi, ce duce la o relație importantă cu elementul natural în cadrul proiectului. Pe de altă parte, situl este o „non-locație”, datorită învecinării cu clădiri cu funcțiuni de servicii, depozitare, salubritate, clădirea crematoriului ajunge să confere valoare amplasamentului.
Întrucât un crematoriu trebuie să pună accent pe experiența celor îndoliați, parcursul între etapele distincte ale ritualului funerar devine tema principală a propunerii. Mai mult decât atât, și cel decedat are un traseu important cu etape bine definite. Astfel, cele două trasee există independent și se intersectează în puncte bine determinate, cel mai important fiind spațiul ceremonial. În același timp, datorită intenției de creare a unor trasee aidoma unor pauze între etapele ritualului și introducerea elementului natural în cadrul acestora, s-a preferat o configurație pavilionară a ansamblului. Astfel, fiecare etapă a ritualului este integrată într-un volum dedicat pe sit.
Ansamblul construit este constituit din șase pavilioane – două dedicate acceselor, un volum dedicat spațiului de așteptare, tanatopraxiei și ceremoniei, un pavilion dedicat incinerării, unul pentru sala de mese și un volum pentru administrație și spațiile tehnice.
Traseul vizitatorilor are parte de o suită de praguri care marchează trecerea din lumea profană într-un univers al morții și tranziție dintre o etapă la altă. Ajungerea pe sit începe cu o piațetă care se creează în exteriorul sitului, iar accesul pe sit este unul controlat (filtrat printr-o împrejmuire perimetrală). Pentru început, se stabilește o relație vizuală cu zona columbarului, pierdut în natură. Traseul continuă cu un volum care funcționează ca o poartă și mai apoi, este accentuat de o colonadă adiacentă volumelor, care pe de o parte ghidează oamenii de-a lungul ritualului, și pe de altă parte conectează cele două accese situate la polii opuși ai sitului. Urmează volumul dedicat întâlnirii celor vii cu cei morți – care se materializează ca o incintă protejată cu limite îngroșate, găzduind în capetele opuse zona de așteptare pentru cei vii și zona de tanatopraxie – pregătire a decedatului. În interiorul volumului, o dată ce înaintezi către spațiul ceremonial, treci printr-un spațiu interior scăldat de lumină, care pare că e un spațiu exterior, protejat de limitele puternice ale incintei. Lumina pătrunde prin acoperișul de sticlă iar vizitatorii se mișcă de-a lungul unui „pod” deasupra unei oglinzi de apă. Centrul ansamblului este reprezentat de spațiul ceremonial, un volum independent, dinamic și cu o forță intrinsecă proprie. În cadrul acestui ansamblu, este vorba de o altă succesiune de praguri – de la opac, la luminos spre opac. Relația lumină-umbră este valorificată într-un mod controlat, creându-se efecte dramatice și o atmosferă imersivă.
Spațiul ceremonial stabilește o axă puternică cu volumul dedicat incinerării, fiind un fundal pentru desfășurarea ceremoniei, simbolizând finalitatea existenței corporale a celui decedat. Acesta pare că răsare din pământ, ca un tumul, sau acoperiș deasupra locului ultimei transformări a decedatului. În același timp, volumul stabilește o relație verticală (axis mundi) cu cerul, cu divinitatea și eternul.
Pe de altă parte, cei vii își continuă traseul, de-a lungul colonadei către sala de mese, dedicată mesei de pomană - un spațiu de experiență a doliului în comunitate și revenire către cotidian.
Cele două trasee, cel al viilor și cel al morților este accentuat inclusiv la nivel topologic. Parcursul celor decedați se scufundă tot mai adânc în pământ după ceremonie către punctul terminus, în timp ce traseul celor vii revine la cota străzii, la normalitate fără o finalitate.
Amenajarea exterioară capătă o importanță majoră în cadrul soluției, devenind o zonă de suprapunere a naturii cu elementele dedicate memoriei celor decedați. Astfel, aceste tipuri de spații exterioare sunt dispuse către accesul principal pentru a fi accesibile publicului. În același timp, situl devine o balama între natura sălbatică a Pădurii Verzi și natura controlată a serelor ce aparțin de Silvicultura. Din punct de vedere peisager, pe limita cu Pădurea Verde, natura este invitată în interiorul sitului, materializându-se cimitirul urnelor. Pe latura cu Silvicultura, pe sit răsar niște pereți cu nișe – columbariile, ca niște sculpturi regulate în aer liber, iar natura ține cont de rectangularitatea acestora și apare punctual, fiind tratată ca și obiect, nu fond, ca în zona cu cimitirul.
În concluzie proiectul oferă o soluție de crematoriu uman potrivită spațiului românesc, punând accent pe expresia simbolică a arhitecturii. Arhitectura rezultată este în același timp monumentală, dar și sensibilă față de cei îndoliați, punând în valoare traseul în cadrul ritualului funerar și îmbinându-se cu peisajul.
