Comentariul autorului:
Arhitectura prezentei expoziții se raportează direct la configurația inițială a Pavilionului României și este o materializare arhitecturală a relaționării lui Adrian Ghenie cu spațiile muzeale clasice venețiene, reinterpretate arhitectural, folosind filtrul analitic și critic caracteristic demersului său artistic.
Arhitectura expoziției devine un pandant și un ecou al preocupării lui Ghenie pentru istorie; compartimentarea spațiului expozițional în trei săli recreează o perioadă importantă de istorie a Pavilionului.
Construită în 1938, clădirea și-a pierdut după primii 24 de ani de existență configurația spațială originală, cele trei săli fiind unite în 1962 într-una singură.
Recondiționarea interioară completă a fost prima etapă a proiectului: pereții su fost decopertati și pentru evitarea igrasiei cauzată de umiditatea venețiană s-a realizat un sistem de perete de expunere ventilat; s-a scos din nou la iveală pardoseala originală, din mozaic venețian, care fusese de-a lungul timpului acoperită cu multe straturi de vopsea și s-au refăcut toate instalațiile.
Arhitectura de expoziție este poate ultimul lucru pe care ar trebui să îl observăm când vizităm o expoziție puternică într-un spațiu impresionant. Gesturile arhitecturale, oricât de (re)definitorii ar fi ele din punct de vedere spațial, sunt subordonate ansamblului conceptual, artistic și fizic.
La prima vedere, expoziția este o simplă reconfigurare a celor trei spații originale ale Pavilionului, definite de luminatoarele simetric amplasate. Dar parcurgând spațiul principal, descoperim că cele trei spații albe, inundate în lumină naturală, sunt legate pe ambele laturi de spații interstițiale întunecoase, create în locul zidurilor originale. Raportul între spații este complementar. Spațiile albe „restituie” sălile originale ale Pavilionului, structura clasică, riguroasă și monumentală a saloanelor de pictură. În momentul în care părăsim sala centrală descoperim spațiile obscure, aproape abuziv introduse între sălile albe, care dematerializează pereții percepuți masivi, fermi și rigizi tipici spațiilor muzeale. Efemeritatea exprimată prin această butaforie, cu structura vizibilă, seacă, dulgherească, redefinește percepția noastră asupra spațiilor dominate de simetrie și rigurozitate istorică. Aceste spații de trecere au rolul să ne dezvăluie temporalitatea monumentalității arhitecturale și ne determină să privim analitic și critic spațiul arhitectural și atributele acestuia. Istoria este analizată și reprezentată asumând o percepție dinamică față de istoria recentă, punând sub semnul întrebării monumentalitatea înghețată în timp și chestionând permanentizarea efemerului.
Intervenția propusă în Pavilion se rezumă de fapt la construirea celor două spații de „ligament”, care divizează spațiul unic în trei săli. Cele trei săli se nasc datorită apariției acestor două spații intruzive, care nu ar fi fost posibile într-un alt context istoric. Este o schimbare de perspectivă, un alt mod de a intrepreta structura istorică, care aparent citează o fostă configurație, dar scopul este definirea și analiza unei noi structuri spațiale.
