Comentariul autorului:
Iniţial, privind coperta cărţii şi luând contact cu titlul, am crezut că este vorba despre o lucrare de teoria arhitecturii sau, mă rog, o încercare de a teoretiza pe un fond arhitectural. Dar am înţeles repede că este vorba de un anumit tip de confesiune, însemnări apropiate unui gen de jurnal în care sunt montate, precum pietrele într-o bijuterie, sclipitoare bucăţi de concepte arhitecturale, viziuni funcţionale şi estetice, dialoguri şi dispute. Ceea ce era de aşteptat s-a relevat, fondul principal constă în discuţii pe tema arhitecturii, ornate, din când în când, de diverse probleme de viaţă, de profesie ce se leagă de aceasta. (...) De fapt, plăcerea unei lecturi rezultă şi din faptul că ai înţeles menirea cărţii. În cazul de faţă, am avut de-a face cu o situaţie oarecum inedită. Deşi apare rar, surprinzând adesea, textul devine personaj, un personaj incomod care, de cele mai multe ori, îl interoghează pe autor şi adeseori chiar îl mustră. E drept că încercarea textului de a schimba viziunea adesea maculată de contradicţii a autorului nu are prea mulţi sorţi de izbândă.
Miza cărţii? Mergând pe firul unor deprinderi, am căutat filonul filosofiei acesteia şi cred că l-am găsit; raportul dintre corpul eterogen al arhitecturii, împletit în foarte multe linii de forţă sociale, istorice, estetice, şi modernismul, modul în care conceptul de modernism, atât de disecat de peste un secol, se mufează pe structura clădirii şi a urbanului în istoria acestora.
În ciuda domesticismului ei, cartea are o anumită stranietate, căutând un fel de cărare spre metafizicul modernismului în care autorul pare a se simţi mai bine. Spun mai, deoarece bine nu se simte în niciun -ism - realism, formalism, raţionalism, funcţionalism, brutalism - fie el chiar şi al modernismului. De multe ori, acest lucru îi este reproşat de fiinţa textului care, orice s-ar spune, în ciuda exerciţiului de tip euristic, îi cunoaşte, cum e şi firesc, în profunzime, gândurile. Pare paradoxal cum marile întrebări metafizice, ce fac deliciul atâtor jurnale, nu apar explicit în diarismul lui Dorin Ştefan.
Nu este simplu să-ţi explici viaţa, chiar dacă o faci în propria-ţi vitrină. Viaţa unui arhitect de succes este extrem de încărcată, tensionată adesea, chiar dacă în teritoriul spiritului ai o structură apolinică. Peste 44o de pagini de autodenunţ, cum zice autorul. Evident că, sub masca autoironiei, denunţul nu este uzitat în forma lui depreciativă. Sună mai degrabă a alint. Dorin Ştefan duce în spate peste 45 de ani de preocupări în domeniul arhitecturii.
Dorin Ştefan, la vârsta şi cariera sa, cu spiritul tânăr, încă este în căutarea Graalului arhitecturii, dar dă adesea peste câte un nod gordian, măiestrit împletit de om de la începuturile nevoii sale de locuire, nod ce nu poate fi tăiat decât printr-un act rebel, generat de alchimia modernităţii. Astfel, într-un final, autorul pare a paria aproape totul pe modernitate.
My modernism. Dar oare ce o fi şi asta?
(Cristian George Brebenel, recenzie ,,My Modernism-autodenunț”)
