Comentariul autorului:
Tema proiectului este o temă pe care o consider de o reală nevoie în imaginea Bucureștiului. Gândul recurent al nevoii de păstrare și-a găsit loc cu speranța că un proiect al stocajului, al arhivelor, colecțiilor, își poate găsi locul, m-a făcut să mă încred în el. Punerea de o parte, păstrarea și ținerea memoriei sunt indispensabile, mai ales în vederea naturii noastre de a uita în mod programatic. Gândul nevoii unui loc al păstrării al colecțiilor, obiectelor, a ceva-urilor de orice fel în vederea ținerii memoriei a ceea ce a făcut pradă jafurilor ce s-au petrecut prin mișcarea comunistă de dezrădăcinare, vine ca o recurență, prin care cred că un astfel de proiect, ca rest al gândului mai are ceva ce trebuie împlinit. Locul considerat a fi potrivit pentru o astfel de arhivă a colecțiilor se găsește la numărul 188, pe Calea Victoriei, ca ax cultural principal bucureștean. Locul permite astfel întrevederea unei case asemenea unui cufăr pentru obiectele fără un a-casă și totodată ivirea spațiului public, ca o prelungirea a forfotei străzii în zona parterului.
În imaginarea arhivei pentru colecțiile înstrăinate, ca un conținător al lor, aduc ipoteza eliberării locului si ferecării colecțiilor în această casă, de sine stătătoare, aproape ermetică datorită conținutului său. Își găsește ordinea interioară, proprie ei, o ordine data prin structura si tectonicitate. La limită și într-un sens ultim, o arhivă nu are în sine exclusiv disponibilitatea de a fi vizitată, nu aceasta este portanța sa. Concluzia grafică propune o cercetare în fundamentarea modalităților în care o arhivă a colecțiilor poate să fie prin relația cu orașul, prin atmosfera interioară. Se ridică o serie de întrebări în modul în care se poate construi o casă după dimensiunea obiectului ca ”locuitor al ei” avand mereu imaginea cabinetelor de curiozitati ca referinta.
Peste toate acestea este prezentă mereu imaginea de conținut și conținător, de stocare de orice fel, ca o relație de juxtapunere care să aducă emoție și sentimentul aducerii aminte a ceva ce a fost pus în uitare, readucerea aminte a ceva ce constituia un statut al familiarului al acelui ceva uitat.
Marturisire: „Una dintre primele mele amintiri la întoarcerea acasă [1948] e următoarea: într-un loc din jurul Bucureştiului, cam pe unde este acum Casa Scânteii, pe la fostul hipodrom, era un câmp imens plin cu lucruri scoase de prin casele rechiziţionate, adunate de prin casele devastate de legionari, de ruşi, şi de alţii, lucruri scăpate ,cine ştie cum, de la jaf şi aduse aici pentru a fi date înapoi foştilor posesori. Fiecare venea şi îşi găsea câte un lucru din casele vechi. [..] Aşa, în ploaie , în soare, era vară. Te duceai, te uitai şi vedeai: „A, ăsta face parte din ce a fost casa mea”. Nu era nici o evidenţă.”
