Comentariul autorului:
Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze modul în care arta, prin mijloacele ei de expresie şi prin marea ei capacitatea novatoare de creaţie, de exprimare la nivel mental şi spiritual a esenţelor, reuşeşte să influenţeze şi să modifice într-un mod ireversibil ceea ce nu părea cu putinţă a se schimba timp de atâtea secole, şi anume întregul limbaj de arhitectură. Prezenta carte evidențiază multe dintre teoriile avansate cu mult timp în urmă, începând cu perioada Antichității, Evul Mediu, Renaştere sau din alte perioade istorice, teorii din care unele mai sunt valabile şi astăzi, sau cel puţin pot constitui o importantă sursă în dezvoltarea artelor şi a arhitecturii, nu numai din punct de vedere formal, prin preluarea de forme geometrice pure, prin ordonarea sau realizarea unor opere armonioase, cât şi din punct de vedere al puterii de semnificaţie.
Mai întâi, pictura a constituit o modalitate a omului primitiv de invocare prin simboluri şi semnificaţii a divinităţii în lupta cu forţele ostile ale naturii, apoi a devenit un mijloc de a reprezenta scene din viaţa de zi cu zi a oamenilor, scene mitologice sau religioase, luptele importante sau personajele ilustre ale istoriei.
Cartea pune în lumină criteriile obiective și teoriile despre frumos ale Antichității, analizând modalitățile de transpunere a unor noțiuni cosmologice în plan estetic, care se regăsesc la Pitagora, ce considera sfera cel mai frumos dintre corpurile fizice, Platon, pentru care frumosul însemna „măsură şi proporţie”, sau Aristotel, ce avea drept ideal estetic „mimesis-ul”, imitarea naturii. Lucrarea evidențiază valorile esteticii medievale, ce se bazează pe simbolism și alegorie, valori simbolice legate de obiceiurile şi tradiţiile popoarelor, în care apar noi concepte în artă, acela de fantezie (fantasia) şi de desen - proiect de intenţie (disegnio), care se vor adăuga teoriei artei, oferind posibilitatea unei anumite libertăţi în dezvoltarea artelor. Studiul scoate în evidență și teoriile Renașterii, care a constituit o perioadă de maximă înflorire în toate domeniile artei şi o perioadă de reconsiderare a importanței omului în Univers, de redescoperire a valorilor Antichității, încununată cu apariția unor estetici din perioada preclasică;: estetica filosofilor (elaborată de Nicolaus Cusanus); estetica literaţilor umanişti (prin Marsilio Ficino); estetica artiştilor (prin Leone Battista Alberti), continuată cu judecățile estetice ale lui Leonardo da Vinci, Rafael, sau Michelangelo în perioada Renașterii clasice, dar și prin apariția a numeroase tratate despre artă și tratate despre arhitectură, care pun în evidență aceeași preocupare pentru frumos.
Cartea folosește ca metodă un anumit comparatism, prezentând alături de judecățile estetice de valoare și importante opere picturale sau arhitectonice ce se regăsesc pe cuprinsul Europei, cât și cele de pe teritoriul patriei noastre, pentru a stabili influențele care s-au exercitat între acestea în anumite perioade istorice.
